
ÎNTOARCEREA LA RĂDĂCINI
Uneori te întorci acasă ca să-ți repari casa, dar viața te pune să repari mai întâi ceea ce ai purtat în tine o viață întreagă.
Cum știți cu toții, întoarcerea noastră definitivă din UK în Moldova nu a fost deloc o decizie ușoară. După nouă ani petrecuți în Anglia, alături de familie, după grădinița, școala și colegii copiilor, după viața pe care ne-o construisem acolo, era clar că o asemenea hotărâre nu putea fi luată într-o zi sau în câteva săptămâni.
A fost o decizie la care am ajuns în timp, cu multe gânduri, discuții și întrebări.
Înainte să ajungem acasă, vorbeam cu soția mea, Ludmila, despre cum o să-mi petrec timpul cu tăticu. Îmi imaginam că o să ies cu el la plimbare în fiecare dimineață, că o să mergem la locul lui de naștere și că o să recuperăm timpul pe care nu l-am avut împreună.
Aveam o listă întreagă de planuri cu el.
Poate că, undeva în adâncul sufletului, nu mă întorceam doar în Moldova. Mă întorceam și cu speranța că voi reuși să trăiesc alături de tatăl meu o relație pe care mi-am dorit-o dintotdeauna, dar pe care nu am știut niciodată cum s-o construiesc.
Cu vreo două luni înainte să plecăm, l-am întrebat dacă ne permite să facem reparație în living și pe coridor. În rest, toată casa o reparasem mai devreme, în afară de aceste două camere.
El, cu bucurie, a răspuns:
— Faceți ce vreți! Eu deja am 74 de ani și oricum nu mai fac nimic.
Eu și Ludmila am rămas uimiți de răspunsul lui, pentru că, de când mă țin minte, orice decizie de-a mea sau a fraților mei era întâmpinată cu dezacorduri și reproșuri. Iar una dintre frazele pe care le auzeam mereu era:
— La tine ai să faci ce vrei!
De data aceasta, însă, părea că ne dădea libertatea să facem ce dorim.
Am strâns bagajele și am plecat cu încredere acasă, în Moldova.
Nu știam că, odată ajunși, aveam să descoperim că o casă poate fi reparată cu materiale, scule și muncă, dar relațiile dintre oameni cer cu totul altceva.
Primele zile acasă. Când trecutul bate la ușă.
Am ajuns cu bine, dar chiar din prima zi tăticu a băut, a făcut gălăgie și a căzut pe jos. Copiii s-au speriat, iar Ludmila a fost dusă imediat înapoi, emoțional, în trecutul relației noastre cu familia mea, un trecut pe care îl cunoștea și în care existaseră alcool, ceartă și bătaie.
Din prima seară s-au reaprins toate sentimentele pe care le ținusem stinse de câțiva ani, mai ales cu gândul că nu vom mai vedea asemenea lucruri în familia noastră.
Eu am început să fac reparația și eram ocupat cu construcția, dar tăticu, în fiecare zi, fără nicio excepție, consuma alcool.
Până la amiază era un om, iar după-amiază, după ce bea cel puțin 300–400 de grame de rachiu, devenea cu totul altul. Era foarte agresiv, până într-acolo încât își permitea să împingă fetele, să le izgonească și să le amenințe cu bătaia.
Primele două săptămâni, copiii și soția erau în panică.
În același timp, eu încercam să țin situația sub control: relația cu tăticu, relația cu soția mea, care simțea că nu o susțin și că țin mai mult la tata decât la ea, și starea copiilor.
Andreea, cea mijlocie, de frică, dormea la socri. Vlada, cea mai mare, practic nu stătea acasă și venea târziu, numai ca să nu-l vadă pe bunelul ei beat și să nu mă vadă pe mine certându-mă cu Liuda.
Mă aflam între oameni pe care îi iubeam și simțeam că nu reușesc să-i protejez pe toți așa cum mi-aș fi dorit.
La un moment dat, am vrut să las totul și să mă întorc înapoi, în Anglia.
Dar, în același timp, simțeam că ceva mă ține acolo, între mine și tăticu.
Și am început să mă întreb: Ce mă ține, de fapt, aici? De ce nu pot pleca pur și simplu?
Prima mea descoperire: în fața tatălui meu încă eram copilul de odinioară.
Analizând ceea ce simțeam, am observat ceva la care nu mă gândisem niciodată atât de profund.
Atunci când voiam să mă exprim în fața tatălui meu, nu prea puteam să mă uit în ochii lui. Cu oricine altcineva vorbeam, mă uitam în ochi fără să clipesc, dar cu el nu puteam.
De ce?
Mi-au trebuit două-trei zile până să-mi fac curaj să am o discuție cu el. Nu reușeam să mă hotărăsc. Parcă îmi lipsea curajul să-i spun ceea ce aveam pe suflet.
Până la urmă, am reușit. A fost o discuție dură, apăsată.
Tot căutam momentul potrivit, iar într-o dimineață, când stăteam la masă, tăticu îi spune Ludmilei:
— Ia să faci curat la mine în cameră!
Nu a fost o rugăminte, ci o comandă.
În acel moment, nu m-am mai putut abține. Am simțit că tocmai acesta era momentul pe care îl căutam.
I-am spus:
— Eu nu mi-am adus familia acasă ca s-o educi tu! Nu ți-am adus servitori, spălătorese, bucătărese și așa mai departe. Eu am venit acasă, iar ele au venit în urma mea, cu încredere. Ele nu au venit la tine!
L-am rugat să mă asculte până la capăt.
Discuția s-a terminat cu fraza lui:
— Ați ieșit în… pe poartă afară! Cine te-a chemat acasă?
Am rămas fără vorbe și fără cuvinte.
M-am retras și am stat aproape două zile cu acea stare în mine. Am început să-mi observ corpul, emoțiile și reacțiile. Mai trăisem emoții puternice, dar niciodată nu le simțisem atât de ascuțit.
În același timp, înțelegeam că ceea ce se întâmpla nu era doar despre mine, despre o cameră, despre curățenie sau despre cine avea dreptate.
Era ceva mult mai adânc.
Era despre locul meu în fața tatălui meu. Despre libertatea mea de a lua decizii. Despre curajul de a spune ceea ce gândesc. Despre acel copil care, chiar dacă ajunsese bărbat, încă simțea că trebuie să primească permisiunea tatălui său pentru a fi el însuși.
Și cred că mulți dintre noi ajungem adulți fără să ne dăm seama că, în anumite relații, continuăm să reacționăm ca niște copii.
Avem casele noastre, familiile noastre, copiii noștri, muncim, luăm decizii și ne asumăm responsabilități. Dar când apare în fața noastră omul de care ne-a fost frică în copilărie, ne putem pierde, pentru câteva clipe, toată încrederea pe care am construit-o în noi.
Nu pentru că am fi slabi, ci pentru că anumite experiențe ne-au învățat să ne fie frică să vorbim.
Uneori, nu ne mai ține nimeni în loc. Ne ține în loc frica pe care am învățat-o cândva.
A doua discuție: pentru prima dată i-am spus că și eu am un loc în această casă.
A mai trecut o săptămână sau două și am mai avut o discuție fermă. Din nou, m-a alungat din casă, spunând:
— Eu sunt stăpân aici și e la mine acasă!
Pentru prima dată în viața mea, mi-am permis să-i răspund cu lucruri pe care nu avusesem curajul să i le spun de când eram copil.
I-am spus:
— Nu e numai casa ta, e și casa noastră! Și nu mai sunt copilul acela care a fugit de acasă ani de zile, numai pentru că nu a avut curajul să-ți spună ceea ce simțea. Dar acum eu am venit acasă, la noi, cu încredere, și eu nu ies nicăieri!
Apoi i-am spus:
— Să știi că orice decizie a ta o apreciez. Eu te iubesc, indiferent de ceea ce se întâmplă. Dar eu sunt acasă!
După această discuție, am început să mă liniștesc și să-l observ altfel.
Îl vedeam cum voia să controleze totul, să știe totul, să vadă totul, să fie șeful, să bată cu pumnul în masă, dar fără să facă nimic pentru a schimba situația. Și continua să fie beat zi de zi.
Încet-încet, am început să înțeleg că nu mai era suficient să mă uit numai la ceea ce făcea el. Trebuia să mă uit și la ceea ce se întâmpla în mine.
A treia descoperire: tata, în oglinda mea.
Am început să-mi pun întrebări mai profunde.
De ce mă afectează atât de mult comportamentul lui? De ce mă doare atât de tare când mă critică, când mă desconsideră sau când îmi spune că nu am ce căuta în casa mea?
Și am ajuns la o concluzie care m-a pus serios pe gânduri:
TATA, în multe dintre reacțiile mele față de el, devenise o oglindă în care începeam să mă văd pe mine.
Nu înseamnă că tot ceea ce face el sunt eu. Nu înseamnă că eu sunt vinovat pentru băutura lui, pentru agresivitatea lui sau pentru felul în care își tratează familia.
Dar am început să înțeleg că reacțiile mele în fața lui îmi arătau lucruri despre mine pe care nu le observasem până atunci.
De exemplu, când el îmi spunea că nu am ce căuta acasă, mă durea nu doar pentru că mă respingea, ci și pentru că, undeva în mine, încă mai exista nevoia de a fi acceptat de el.
Când îmi contesta deciziile, mă înfuria nu doar comportamentul lui, ci și faptul că încă îmi doream să-mi recunoască dreptul de a decide pentru mine și familia mea.
Când încerca să controleze totul, mă trezeam și eu încercând să controlez situația, să-l fac să înțeleagă, să-l conving, să-l schimb.
Și atunci am început să mă întreb:
De ce am nevoie atât de mult ca el să înțeleagă? De ce nu-mi este suficient că eu înțeleg? De ce liniștea mea depinde atât de mult de reacția lui?
Poate că, de când eram copil, așteptam de la el să-mi spună că sunt suficient de bun, că pot, că am voie să greșesc, că pot să-mi aleg drumul și că nu trebuie să mă tem de el ca să-i arăt respect.
Poate că încă așteptam să primesc de la el o încurajare pe care nu o primisem atunci când aveam cea mai mare nevoie.
Și am început să înțeleg că, uneori, când ne certăm cu părinții noștri la maturitate, nu ne certăm doar pentru ceea ce se întâmplă astăzi.
Se trezesc în noi și toate momentele în care am tăcut, toate cuvintele pe care nu le-am spus, toate nevoile pe care nu am știut să le exprimăm și toate momentele în care am sperat că, poate, data viitoare va fi altfel.
Dar aici este o capcană: putem ajunge să ne petrecem toată viața încercând să obținem de la părinți ceea ce nu ne-au putut oferi, uitând că între timp am devenit adulți și avem propriile noastre responsabilități.
Eu nu mai voiam să fug de tata, dar nici nu mai voiam să trăiesc condus de frica lui.
Voiam să pot sta în fața lui, să-l privesc în ochi și să-i vorbesc ca un bărbat, fără să-mi pierd iubirea pentru el și fără să mă pierd pe mine.
Dar de ce, atunci când eu nu eram lângă el, fetele deveneau ținta lui?
Era un lucru pe care nu-l înțelegeam.
Când eu nu eram în apropiere, le teroriza pe fete, de parcă ar fi fost dușmanii lui. Avea atâta răutate în vorbe și atâtea reproșuri pentru lucruri mărunte.
Mă gândeam la tiparele vechi din copilăria lui, la pedepsele, bătăile și interdicțiile pe care poate le trăise și la ceea ce nu reușise să exprime niciodată.
Îmi aminteam și de mama. Îmi aduc aminte cum se certa cu ea și ajungea s-o bată, cum nu reușea să se exprime, să explice, să asculte, să prețuiască și să construiască o relație în care oamenii să se poată iubi și asculta.
Mă întrebam cât din ceea ce trăia el acum venea din ceea ce trăise cândva.
Nu pot ști cu certitudine ce era în sufletul lui și nici nu pot explica totul prin trecutul său. Dar pot să văd că un om care nu și-a înțeles suferința poate ajunge să o ducă mai departe în relațiile cu cei din jur.
Și aici am început să înțeleg ceva important: faptul că un om a suferit poate explica o parte din comportamentul lui, dar nu îi dă dreptul să-i facă pe alții să sufere.
Pot să-mi înțeleg tatăl fără să-i justific agresivitatea.
Pot să-i văd durerea fără să accept ca fetele mele să trăiască în frică.
Pot să-l iubesc fără să-i dau dreptul să decidă cum trebuie să trăim noi.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele lecții ale maturității: să înveți să iubești un om fără să fii obligat să accepți tot ceea ce face.
Două luni în care am început să văd viața altfel.
Așa au trecut două luni.
Într-o discuție, l-am întrebat:
— Cum vrei să trăim mai departe ca familie, dacă de două luni ești beat zi de zi, nu contribui absolut cu nimic, dar vii, fiind beat, și ceri mâncare de trei ori pe zi, iar apoi mai ai și pretenții că mâncarea de ieri nu o mănânci?
El mi-a răspuns:
— Nu fac și nu voi face nimic!
Atunci i-am spus că așa nu va merge.
Și am repetat de trei-patru ori, ca să mă audă și să înțeleagă:
— Tu nu ești bolnav! Ai mâini, ai picioare! Poți să faci mâncare, poți să speli, poți să coci pâine, cum făceai atunci când eram noi mici!
Voiam să audă ceea ce îi spuneam. Voiam să-l motivez să se ridice, să facă ceva pentru el, să nu-și mai pună singur cruce.
Aveam impresia că nu mai trăiește, ci doar supraviețuiește, judecându-i pe alții și reproșându-le totul.
Și, într-un fel, voiam să-i transmit că viața lui încă are valoare și că încă poate face ceva cu ea.
Am observat că discuția a avut un efect.
În fiecare zi le reproșa fetelor câte ceva: de ce nu strâng patul, că poate intră cineva; de ce au aprins toate luminile; să nu pună mâinile pe câine; să nu dea drumul la apă atât de tare și tot așa.
Mă uitam dintr-o parte și vedeam cum parcă nu-și dădea voie să fie fericit. Nu-și permitea să cheltuiască, să dăruiască, să se bucure din plin de viață.
Iar această stare o transmitea și celor din jur.
Și atunci am început să mă întreb dacă nu cumva și eu, în anumite momente, fac același lucru.
Când sunt nemulțumit, îi fac pe cei din jur să simtă nemulțumirea mea?
Când sunt stresat, încerc să controlez totul?
Când nu mă simt apreciat, caut să-i fac pe ceilalți să înțeleagă cu orice preț că am dreptate?
Când mă doare ceva, reușesc să vorbesc despre durerea mea sau o transform în reproșuri?
Acestea erau întrebări la care trebuia să răspund eu, nu tata.
Pentru că este ușor să observăm greșelile altora, mai ales ale celor care ne-au rănit. Mult mai greu este să recunoaștem unde am preluat și noi, fără să ne dăm seama, anumite reacții, frici sau moduri de a ne apăra.
Dar faptul că recunosc un tipar în mine nu înseamnă că trebuie să mă condamn.
Înseamnă că am șansa să aleg altfel.
Nu sunt condamnat să repet tot ceea ce am trăit. Pot să înțeleg, să aleg și să schimb ceea ce ține de mine.
Ultima zi de vacanță. Discuția pe care nu o voi uita.
Luni, pe 5 octombrie, în ultima zi a vacanței mele, când seara aveam bilet spre Anglia, am mai avut o discuție dură cu tata, chiar de dimineață.
Totul a început de la un garderob.
Bagajele noastre le țineam în saci de la Amazon, cine știe cum arată aceștia. Mai erau doi saci afară, iar tata m-a întrebat:
— Dar cu dânșii ce faci, că vin ploile? Îi lași aici?
Când începusem reparația, scosesem toată mobila din living.
I-am spus Ludmilei:
— Azi o să repartizăm bagajele prin casă!
El a râs și a zis:
— Unde ai sa le bagi, dacă n-ai garderob?
M-a atins.
I-am răspuns că o să avem unde s-o punem, iar el mi-a spus:
— Da, e ușor de spus!
Atunci am simțit că mi-a ajuns cuțitul la os.
Am început să vorbesc mai tare și am ajuns chiar la înjurături, lucru pe care nu mi-l permisesem niciodată în fața lui.
I-am spus:
— Chiar atât de mult îți place să ne înjosești, să râzi de noi și să ne iei peste picior? Pe când tu dormi în paturi cumpărate de copii, porți haine cumpărate de copii, mănânci în bucătăria cumpărată de copii, faci baie într-o baie făcută de copii, mergi la veceu făcut de copii și privești televizorul cumpărat de copii!
Apoi i-am spus ceva ce purtasem în mine de foarte mult timp:
— Să știi că eu, de când eram copil, am așteptat sprijinul tău, susținerea ta și aprecierea ta. Am așteptat să mă încurajezi! Dacă pentru tine nu este important, pentru mine este foarte important!
Și am continuat:
— Dar astăzi eu sunt matur. Pot lua decizii pentru mine și pentru familia mea. Nu mai am nevoie să-mi dai tu voie să fiu bărbatul care sunt!
Între timp a venit socrul meu și am schimbat subiectul.
Dar în interiorul meu se întâmplase deja ceva.
Nu știu dacă am spus totul în cel mai potrivit mod. Poate că am vorbit dintr-o durere veche, poate că unele cuvinte au fost prea dure. Nu pot schimba felul în care am vorbit în acel moment.
Dar pentru prima dată am spus cu voce tare ceea ce așteptasem ani de zile să pot spune.
Nu i-am mai cerut să-mi dea voie să fiu adult.
Nu i-am mai cerut să-mi aprobe fiecare decizie.
I-am spus ce m-a durut.
Și poate că, pentru mine, aceasta a fost una dintre cele mai importante diferențe: să nu mai țin totul în mine, dar nici să nu mă prefac că orice mod de a-mi exprima durerea este automat corect.
Pentru că adevărul poate fi spus ferm fără să devină o armă.
Ultima îmbrățișare și telefonul care m-a făcut să plâng.
Seara, când a venit timpul să plec spre aeroportul din Chișinău, am ieșit pe poartă.
Ne-am îmbrățișat.
I-am spus la ureche:
— Iartă-mă și te iubesc tare! Ai grijă de tine și de sănătatea ta!
A venit taxiul și am plecat.
După aproximativ 35–40 de minute, mi-a sunat telefonul.
M-am uitat la ecran.
Era tăticu.
Am răspuns și am auzit în receptor:
— Ionel, scuză-mă, iartă-mă! Totul o să fie bine!
Apoi a închis.
Eu am rămas plângând.
Nu mai știu exact ce am simțit în acele clipe. Poate ușurare, poate tristețe, poate iubire, poate durerea tuturor anilor în care așteptasem să aud asemenea cuvinte de la el.
Poate că plângeam pentru copilul care fusesem, pentru bărbatul care devenisem și pentru tatăl meu, care, la 74 de ani, poate începuse să simtă că și el are ceva de spus, ceva de recunoscut, ceva de reparat.
Nu știu ce s-a schimbat în el în acel moment și nu pot spune că un singur telefon a rezolvat totul.
Dar știu ce s-a întâmplat în mine.
Pentru prima dată, nu mai aveam nevoie să câștig discuția.
Nu mai aveam nevoie să-i demonstrez că am dreptate.
Îi spusesem ce aveam de spus, îi spusesem că îl iubesc și plecasem fără să-mi abandonez familia și fără să-mi abandonez propriile valori.
Și atunci am înțeles că uneori poți pleca de lângă un om fără să fugi de el.
Poți pune distanță fără să rupi iubirea.
Poți să spui „nu” fără să spui „nu te mai iubesc”.
Poți să-ți aperi familia fără să-ți urăști părintele.
Lecția mea: să mă întorc acasă fără să mă întorc în copilărie.
Acum, privind în urmă, înțeleg că întoarcerea noastră în Moldova nu a fost doar o schimbare de țară.
A fost și o întâlnire cu rădăcinile mele, cu istoria familiei mele, cu omul care m-a crescut și cu lucrurile pe care le-am purtat în mine fără să le înțeleg pe deplin.
Am plecat din Anglia cu o listă de planuri pentru mine și tata. Credeam că o să mergem la plimbare, că o să stăm de vorbă și că o să recuperăm timpul pierdut.
În schimb, am ajuns să descopăr cât de mult mă afecta încă părerea lui despre mine.
Am crezut că trebuie să repar două camere, dar am ajuns să văd câte lucruri din interiorul meu mai aveau nevoie de atenție.
Am crezut că trebuie să-l fac pe tata să se schimbe, dar am început să înțeleg că prima responsabilitate a mea era să observ ce se întâmplă în mine.
Și nu spun că am rezolvat totul. Nu spun că am înțeles totul. Sunt încă în proces.
Dar am început să văd diferența dintre a-l iubi pe tata și a aștepta de la el să-mi confirme valoarea.
Am început să văd diferența dintre a-i respecta vârsta și a-i permite să-mi conducă familia.
Am început să văd diferența dintre a-i înțelege trecutul și a accepta ca trecutul lui să devină viitorul copiilor mei.
Iar cea mai importantă întrebare pe care mi-o pun astăzi nu este dacă tata are dreptate sau dacă eu am dreptate.
Este aceasta:
Ce aleg eu să duc mai departe din familia în care m-am născut și ce aleg să se oprească la mine?
Pentru că eu sunt tată la rândul meu.
Am trei fete care se uită la mine și învață, din ceea ce fac, ce înseamnă să fii bărbat, soț, tată și om.
Ele nu învață numai din cuvintele mele. Învață și din felul în care reacționez atunci când sunt provocat, din felul în care vorbesc cu mama lor, din felul în care mă port cu bunelul lor și din felul în care îmi asum propriile greșeli.
Și nu vreau ca ele să ajungă adulte purtând aceleași frici pe care le-am purtat eu.
Nu vreau să creadă că iubirea înseamnă să taci de frică.
Nu vreau să creadă că respectul înseamnă să accepți orice.
Nu vreau să creadă că trebuie să fugă de acasă ca să poată fi ele însele.
Vreau să învețe că poți iubi și poți avea limite. Poți respecta și poți spune adevărul. Poți să-ți înțelegi părinții fără să repeți toate greșelile lor.
Și poate că aceasta este una dintre cele mai mari responsabilități ale unui părinte: nu să le lase copiilor o viață fără greutăți, ci să le arate că greutățile pot fi întâmpinate fără ca iubirea să se transforme în frică și fără ca durerea să fie transmisă mai departe.
În loc de încheiere…
Astăzi înțeleg că nu m-am întors acasă ca să-l înving pe tata.
M-am întors cu încredere, cu familia mea, cu dorința de a construi și cu speranța de a trăi altfel.
Dar viața mi-a arătat că, uneori, înainte de a construi ceva nou, trebuie să privești cu sinceritate ceea ce ai moștenit.
Nu pot schimba copilăria mea.
Nu pot schimba ceea ce a trăit tata.
Nu pot șterge anii în care am așteptat să fiu apreciat, încurajat și susținut de el.
Dar pot să aleg cum mă port astăzi.
Pot să-mi iubesc tatăl fără să-mi abandonez soția.
Pot să-mi respect rădăcinile fără să-mi sacrific liniștea familiei.
Pot să recunosc că mă doare fără să-mi fie rușine de durerea mea.
Și pot să înțeleg că valoarea mea nu depinde de faptul că tata mă aprobă sau nu.
Poate că maturitatea adevărată începe în ziua în care nu mai aștepți ca părinții tăi să devină oamenii de care ai avut nevoie în copilărie și începi să devii tu omul de care au nevoie copiii tăi.
Iar eu, prin toate aceste întâmplări, am început să înțeleg că aceasta este lecția mea, treapta mea de trecut mai departe de acasă, de rădăcini și de trecut.
Nu pentru a-mi uita rădăcinile.
Ci pentru a nu mai fi condus de tot ceea ce m-a durut în ele.
M-am întors acasă cu încredere.
Și poate că adevărata mea întoarcere acasă abia acum a început.
Lucrul interior cu radacinile - www.uncagex.com
