Călătoria mea în UncageX. Viorica Beschieru

În apropierea Sărbătorilor, inimile ni se înmoaie, iar sufletele capătă glas.

E timpul când dorul se face simțit în fiecare colț de gând, când distanțele dor mai tare, iar întrebările nespuse prind curaj să iasă la lumină.

Este acea perioadă sacră din an în care ne întoarcem, măcar în suflet, „acasă” — și ne întrebăm cu o sinceritate sfâșietoare: „Cine sunt eu, cu adevărat?”

Dacă te-ai simțit vreodată rătăcit(ă), departe de rădăcini, departe de oameni, departe de tine — îți dăruiesc această poveste.

Este călătoria mea prin dor, frică, confuzie și vindecare.

Un drum spre regăsire, cu lacrimi, curaj și lumină.

Acum un an, mă simțeam foarte departe de rădăcinile mele. Era ca și cum nu mai făceam parte din țara mea de baștină. Simțeam o presiune apăsătoare, iar gândul că nu îi aveam alături pe cei dragi mă epuiza și mă întrista profund.

Petrecusem deja prea mult timp departe de casă, iar ideea că așa mi-aș putea trăi viitorul mă înfiora. Mă aflam departe de orice formă de confort emoțional, departe de sentimentul de apartenență la un neam. Mă îndepărtasem de tradițiile natale și ajunsesem să nu mai știu cine sunt.

Relația cu părinții devenea tot mai grea. Distanța și diferențele culturale ne puneau bariere invizibile. Conversațiile erau pline de frustrare, tăceri apăsătoare și durere de ambele părți. Nu mai simțeam acel cămin cald în legătura cu ei.

Sărbătorile ajunseseră să pară artificiale. Le pregăteam din obișnuință, dar în suflet era o gaură neagră — o lipsă adâncă de sens și apartenență. Petreceam ore la telefon, forțând zâmbete, doar ca să îi protejez pe ei. Nu aveam curajul să spun cât de greu îmi era. Visam la o masă rotundă, în casa părinților, cu râsete și miros de cozonac, dar realitatea era rece și singuratică. Îmi construisem un zid emoțional, o armură care striga „sunt bine”, deși în interior eram frântă.

Fiecare miros cunoscut, fiecare melodie cu parfum de acasă îmi rupea sufletul și mă ducea înapoi, în Moldova — la părinți, la rude, la copilăria aceea senină.

Știam că, având copilul la școală în UK, întoarcerea acasă era aproape imposibilă. Dar căutam toate variantele posibile: am analizat opțiuni de școală în Chișinău, am aplicat la joburi, am mers la interviuri. Trăiam cu speranța că durerea din suflet se va topi odată cu reîntoarcerea în țară.

Dar ceea ce nu vedeam atunci era vocea interioară care striga: „Sunt aici. Nu te-am părăsit niciodată.”

Eu doar trebuia să o ascult. Să mă întorc la mine.

În adâncul ființei mele, știam asta. Dar îmi era teamă.

Teamă că regăsirea va da peste cap lumea pe care mi-o construisem cu atâta efort.

O lume care, deși mă durea, îmi oferea o falsă siguranță.

Apoi, în acele momente de răscruce și durere adâncă, am cunoscut echipa UncageX.

Au fost multe rețineri, multe frici, dar ei mi-au întins o mână — o mână caldă, plină de compasiune și sinceritate. Am prins-o cu sfială, ca un copil care învață să meargă.

A urmat programul intensiv „Un an ca și 10”, o călătorie care mi-a redat viața. Prin meditații ghidate și exerciții de respirație, am învățat să privesc cu blândețe frica, să las jos măștile purtate cu mândrie și să le transform în combustibil pentru creștere.

Am descoperit o iubire profundă pentru tot ce mă înconjoară și un respect nou față de propria mea ființă.

Ritualurile simple — gătind mâncăruri tradiționale cu fiul meu, ascultând muzică populară, aprinzând o lumânare seară de seară în jurnalul meu de suflet — au devenit punți între viața din UK și rădăcinile mele moldovenești.

Iar Retreatul „Regăsire a Sinelui” — 7 zile de lucru profund cu interiorul — m-a ajutat să-mi onorez fiecare parte a mea. Prin practici intense de respirație și meditație, dar mai ales prin ritualul Focului Interior, am reușit să las jos poverile și să transform „gaura neagră” într-un far de lumină.

Pe măsură ce vocea mea interioară prindea contur, relațiile din viața mea s-au vindecat.

Convorbirile cu părinții au devenit spații de sinceritate.

Iar legătura cu fiul meu s-a adâncit, clădită pe povești despre cine suntem și de unde venim.

Astăzi, merg mai departe ancorată în sinele meu autentic, cu inima deschisă și cu credința blândă că vindecarea este un drum sfânt, pe care îl aleg în fiecare clipă.

DESCOPERA PROCESUL UN AN CAT 10