Ani de zile am purtat în mine lucruri despre care nu puteam vorbi. Astăzi învăț să-mi trăiesc propria viață.

Povestea mea – Larisa Grigoriev

Mă numesc Larisa Grigoriev, sunt originară din Republica Moldova, din satul Jăvreni, raionul Criuleni. Sunt căsătorită, am doi copii, o fată și un băiat, iar din 2014 locuiesc împreună cu familia mea în Anglia.

Dacă m-ați fi cunoscut acum câțiva ani, probabil ați fi văzut o femeie care muncește mult, are o familie, doi copii, o casă și o meserie pe care o iubește. Eu și soțul meu am construit toate acestea prin multă muncă. Am plecat din Moldova cu doi copii mici, am trecut prin greutățile emigrării și, cu timpul, am reușit să ne cumpărăm casa noastră. Mi-am dezvoltat meseria de tehnician de unghii și am ajuns să formez și alte fete în acest domeniu.

Aveam multe lucruri pentru care să fiu recunoscătoare, dar în interiorul meu nu eram liniștită. Mă atașam foarte tare de oameni, sufeream când cineva se îndepărta de mine și mă consumam pentru problemele celor din jur. În căsnicia mea se adunaseră multă furie și nemulțumire. Ajunsesem să-mi resping soțul și, uneori, nici eu nu înțelegeam de ce mă port așa cu omul alături de care construisem o familie.

Mă întrebam cum este posibil să ai atâtea lucruri pentru care ai muncit și totuși să nu te poți bucura de ele. Simțeam că ceva nu este în regulă, dar nu știam de unde să încep și nici ce anume trebuie să schimb.

Astăzi vreau să vă povestesc despre o parte din viața mea despre care foarte mulți ani nu am avut curajul să vorbesc. Sunt lucruri pe care le-am ținut în mine, uneori chiar și față de oamenii cei mai apropiați. Îmi era rușine, îmi era frică și, sinceră să fiu, nici eu nu înțelegeam prea bine tot ceea ce trăisem.

Ca să înțelegeți mai bine, vreau să mă întorc puțin în copilăria mea.

Copilăria mea, între frică și dorința de a mă bucura de viață

Eu vin dintr-o familie pe care o iubesc și o apreciez. Îmi respect părinții pentru ceea ce au reușit să facă în viață și pentru lucrurile bune pe care ni le-au oferit. Dar asta nu înseamnă că în familia noastră a fost totul frumos. Din contra, copilăria mea a fost marcată de foarte multă violență.

Tata o bătea pe mama foarte des, uneori aproape în fiecare zi. Erau certuri, urlete și multă frică în casă. Câteodată era suficient să nu fie pus un lucru la locul lui sau să nu fie făcut ceva la timp și începea cearta. Noi, copiii, nu știam niciodată ce urmează să se întâmple.

Țin minte o întâmplare când stăteam pe scări, iar tata a aruncat niște obiecte spre mama, rănind-o la picior. Nu mai țin minte exact de la ce pornise cearta, dar îmi amintesc foarte bine cum am izbucnit în plâns. Au fost și situații când mama era bătută atât de tare, încât o luau cu căruța și o duceau la părinții ei, ca să-și revină. După un timp, tata venea, își cerea iertare și o aducea înapoi acasă. Iar mama îl ierta.

La un moment dat, mama a ajuns într-o stare atât de grea, încât a încercat să-și ia viața. Din fericire, vecinii au reușit să o salveze. Noi eram copii, plângeam și strigam, fără să înțelegem prea bine ce se întâmplă. Îmi amintesc frica aceea că am putea să o pierdem.

Suntem două surori, iar eu sunt cea mai mare. De multe ori primeam și eu bătaie. Pe lângă toate acestea, în familia noastră era foarte mult de muncă. Trebuia să facem curățenie, să gătim, să lucrăm în gospodărie și să mergem pe dealuri, la prășit. Aproape permanent era ceva de făcut.

Mama ne-a învățat să fim gospodine, să fim responsabile și să ne descurcăm, iar lucrurile acestea m-au ajutat mai târziu în viață. Dar eu eram copil și îmi doream foarte mult să mă joc, să alerg, să merg la scăldat cu ceilalți copii, fără să-mi fie frică de ceea ce mă așteaptă acasă.

Țin minte cât de fericită eram când reușeam să fug vara la râu, împreună cu ceilalți copii. Știam foarte bine că, atunci când mă întorc, o să primesc bătaie, dar tot mă duceam. Uneori părinții veneau să ne caute, iar noi ne ascundeam și încercam să ajungem acasă pe alte cărări, înaintea lor. De multe ori nu reușeam și eram pedepsite.

Astăzi, când mă gândesc la fetița aceea, îmi dau seama cât de mult își dorea să se bucure de copilărie. Pentru câteva ore de joacă era dispusă să riște și bătaia care urma acasă.

În casa noastră, îmbrățișările, mângâierile și vorbele calde erau foarte rare. Mama ne învăța multe lucruri bune, dar apropierea aceasta sufletească nu prea exista. Astăzi mă gândesc că poate nici ea nu știa cum să ne ofere iubirea altfel, mai ales cu tot ceea ce trăia în relația cu tata.

Nu povestesc toate acestea ca să-mi judec părinții. Sunt părinții mei și îi iubesc. Dar nici nu mai vreau să mă prefac că lucrurile acestea nu s-au întâmplat. Au făcut parte din copilăria mea și m-au marcat.

Bunicii mei, credința și sportul

Mama m-a născut foarte tânără, la 17 ani, iar tata era atunci plecat în armată. O perioadă am crescut în grija bunicilor din partea mamei, care au avut un loc foarte important în viața mea.

Când eram foarte mică, aveam aproximativ un anișor, am avut un accident. Mama mă lăsase dormind și ieșise pentru puțin timp la poartă. Eu m-am trezit, am început să merg și am căzut pe plita fierbinte, opărindu-mi rău o mână și un picior.

Bunicii mei și-au făcut multe griji pentru mine. Se temeau că voi rămâne cu probleme și că nu voi putea munci normal când voi crește. Din fericire, mâna și piciorul s-au dezvoltat bine. Mai târziu, bunica mi-a lăsat casa și pământurile familiei, respectând și dorința bunelului meu. Pentru mine a însemnat foarte mult acest gest.

Dar ceea ce mi-a rămas cel mai puternic din casa bunicilor a fost credința în Dumnezeu. Îmi amintesc cum se rugau dimineața, la amiază și seara, cum aprindeau lumânările și citeau rugăciuni. Eu eram mică și nu înțelegeam multe lucruri, dar îmi plăcea foarte mult să-i privesc. Amintirile acestea au rămas cu mine și m-am întors de multe ori cu gândul la ele.

O altă parte frumoasă a copilăriei și tinereții mele a fost sportul. De mică îmi plăceau artele marțiale. Priveam luptele la televizor și visam să practic și eu un asemenea sport. În jurul anului 2003 am început să merg la Taekwondo și pentru mine a fost o bucurie foarte mare.

Îmi plăcea disciplina, îmi plăcea să mă antrenez și să văd că pot face lucruri pe care înainte doar le admiram la televizor. Am practicat aproximativ trei ani și am participat la mai multe campionate. La unul dintre ele, unde erau sportivi din Moldova, Ucraina, Estonia și alte țări, am câștigat medalia de aur și am fost apreciată pentru cea mai bună tehnică.

Pentru mine a fost o realizare foarte mare. Acasă trăiam cu multă frică, dar la antrenamente descopeream o altă parte a mea. Vedeam că am ambiție, că pot să muncesc pentru ceea ce îmi doresc și că sunt în stare să obțin rezultate prin propriul efort.

Sportul a rămas una dintre cele mai frumoase experiențe ale tinereții mele. Din păcate, chiar în acel mediu, unde mă simțeam puternică și unde aveam atâtea visuri, am trecut și printr-o experiență care m-a rănit profund.

Lucrurile despre care am tăcut ani întregi

Aici ajung la o parte din viața mea despre care nu mi-a fost deloc ușor să vorbesc. Sunt experiențe pe care le-am purtat în mine ani întregi, cu multă rușine și vinovăție, deși astăzi înțeleg că, fiind copil, nu eu eram responsabilă pentru ceea ce mi s-a întâmplat.

Primul abuz sexual s-a întâmplat când aveam aproximativ șapte-opt ani. A fost din partea unui membru al familiei, un adult în grija căruia părinții ne lăsaseră pe mine și pe sora mea. Era seară și trebuia să ne culcăm. El a avut un comportament sexual nepotrivit față de mine și mi-a cerut să nu povestesc nimic părinților.

Eu eram copil și nu înțelegeam ce se întâmplă. Țin minte doar că mi-a spus să nu spun nimănui. Și am tăcut.

Mai târziu, pe la nouă ani, am trecut printr-un alt abuz sexual. Mersesem într-o gospodărie unde văzusem două păpuși tradiționale care îmi plăceau foarte mult. Eu eram o fetiță curioasă și îndrăzneață, îmi plăcea să intru în vorbă cu oamenii și să mă joc. Am cerut voie să mă joc cu păpușile, iar oamenii m-au primit frumos.

Când să plec, o persoană de acolo m-a chemat în casă, sub pretextul că vrea să-mi arate ceva. Acolo am fost abuzată sexual.

Aveam aproximativ nouă ani. Nu știam cum să înțeleg ceea ce mi se întâmplase și nici cui să povestesc. Am continuat să cresc, purtând în mine frica și rușinea acelor experiențe.

La 17 ani am trecut din nou printr-o situație de abuz, de data aceasta cu antrenorul meu de Taekwondo. Observasem de ceva timp că se uita la mine într-un fel nepotrivit și auzisem și de la alte fete despre comportamentul lui.

Eu îmi doream foarte mult să particip la un campionat, iar el s-a folosit de dorința mea și de autoritatea pe care o avea asupra mea. Mi-a condiționat participarea de acceptarea unor relații sexuale. La vârsta aceea am cedat presiunii lui.

Am mers la campionat, dar nu am câștigat. Îmi amintesc că, atunci când trebuia să intru în luptă, nu am simțit susținerea lui. Dar ceea ce m-a durut cel mai tare nu a fost competiția pierdută, ci felul în care mă simțeam după ceea ce se întâmplase.

Țin minte că, atunci când am dat ochii cu soția lui, am lăsat capul în jos. Parcă îmi fugea pământul de sub picioare. M-am simțit vinovată foarte mulți ani și îmi era rușine de ceea ce trăisem.

Astăzi înțeleg că eram o adolescentă în fața unui adult care s-a folosit de poziția lui și de încrederea mea. Dar atunci nu puteam să văd lucrurile așa. Am crescut cu aceste experiențe în mine și am încercat să-mi continui viața, fără să vorbesc despre ele.

Mi-am construit o familie, dar în interiorul meu lucrurile deveneau tot mai dificile

Pe la 14 ani îmi amintesc că i-am spus tatălui meu ceva ce țin minte și astăzi: „Tată, la noi gardul cade. Eu niciodată n-am să aduc un băiat la poarta noastră, că mi-e rușine.”

Eram destul de săraci atunci, iar lucrul acesta mă durea. Mai târziu, părinții mei au plecat la muncă în Rusia, unde au lucrat aproximativ nouă ani și au reușit să construiască două case frumoase. Dar până au terminat casele, eu deja mă căsătorisem.

În 2007 m-am căsătorit cu Petru și ne-am început viața împreună în casa pe care mi-o lăsase bunica. Au venit pe lume cei doi copii ai noștri, iar în 2014 am hotărât să plecăm în Anglia.

Țin minte cât de grea a fost pentru mine perioada aceea. Eram într-o țară străină, departe de Moldova, de oamenii mei și de toate locurile în care crescusem. Îmi era foarte dor de casă, dar în același timp trebuia să mă adaptez, să cresc copiii, să muncesc și să-mi construiesc o viață nouă.

Mi-am continuat meseria de tehnician de unghii, pe care o începusem încă din Moldova. Cu timpul am început să formez și alte fete în acest domeniu. Am muncit mult, iar după aproximativ șapte ani de când venisem în Anglia, eu și soțul meu am reușit să cumpărăm propria noastră casă.

Pentru noi a fost o realizare foarte mare. Dar, în timp ce viața noastră din exterior se așeza, în interiorul meu se adunau tot mai multe lucruri pe care nu le înțelegeam.

Mă atașam foarte mult de oameni și de prietenii. Dacă cineva se îndepărta de mine, sufeream foarte tare. Uneori trăiam mai mult din problemele altora decât din propria mea viață. Îmi doream să fiu aproape de oameni, să-i ajut și să fiu acolo pentru ei, dar ajungeam să mă consum foarte mult.

Și în căsnicia mea lucrurile deveniseră foarte dificile. Ajunsesem să nu mai simt iubire față de soțul meu, îl respingeam și nu-mi mai doream apropiere. Uneori îl priveam mai mult ca pe un dușman decât ca pe omul cu care îmi construisem familia.

La un moment dat am ajuns să-l înșel.

Nu spun lucrul acesta cu mândrie și nici nu vreau să folosesc ceea ce am trăit în copilărie ca să-mi justific alegerea. Știu că l-am rănit profund și că a fost responsabilitatea mea.

Dar acesta este adevărul vieții mele și nu vreau să-l ascund.

În perioada aceea simțeam că trebuie să schimb ceva. Aveam atâtea lucruri în mine și nu reușeam să înțeleg de ce reacționez așa, de ce sunt atât de furioasă și de ce nu mă pot bucura de familia și de viața mea.

Cum am început să caut răspunsuri și am ajuns la UncageX

În 2020 am început să mă interesez tot mai mult de dezvoltarea personală. Ascultam cărți audio pe YouTube, inclusiv Neville Goddard, și încercam să înțeleg de ce trăiesc anumite emoții, de ce îmi este frică de unele lucruri și de ce îmi este atât de greu în relațiile cu oamenii.

După aceea am descoperit psihosomatica și am început să particip la diferite practici și programe. Am fost la Botoșani, la întâlniri de grup, și am participat la un retreat pentru femei în Turcia.

Unele experiențe m-au ajutat să văd lucruri noi despre mine, dar au fost și momente în care m-am simțit foarte destabilizată. Ieșeau la suprafață atât de multe emoții și amintiri, încât nu mai știam ce să fac cu ele. Aveam nevoie de cineva care să mă ghideze și să mă ajute să înțeleg ceea ce trăiam, nu doar de experiențe intense după care să mă întorc acasă cu și mai multe întrebări.

Căutam mult și pe partea spirituală. Îmi puneam întrebări despre mine, despre viață și despre Dumnezeu. Așa am descoperit-o pe Ana Daud, pe care am început să o urmăresc. Mai târziu am aflat despre Vadim Țurcanu și despre Weekendul Transformațional UncageX.

În noiembrie 2024 am participat la Weekendul Transformațional din Londra. Era prima mea experiență cu Vadim și echipa UncageX. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera, mi-au plăcut oamenii și ceea ce am trăit acolo. Am început să privesc anumite lucruri din viața mea cu alți ochi și am simțit că se mișcă ceva important în mine.

După o perioadă, colegul meu Oleg Grosu mi-a povestit despre experiența lui în mentorat. Pentru mine a contat foarte mult faptul că nu doar îl auzeam vorbind despre schimbări, ci observam și eu diferențe în felul lui de a fi.

Așa am început să mă gândesc tot mai serios să intru în programul „Un An Cât Zece”. Știam că este o investiție financiară importantă, dar îmi doream să nu mai trec doar dintr-un eveniment în altul, să trăiesc niște emoții puternice și apoi să mă întorc la aceleași obiceiuri.

Voiam să înțeleg ce se întâmplă cu mine și să învăț cum să aplic în viața de zi cu zi lucrurile pe care le descopăr. Așa am luat decizia să intru în mentorat.

Cel mai greu a fost să încep să fiu sinceră cu mine

Când am început să parcurg modulele și să lucrez cu mine în program, am început să descopăr multe lucruri pe care le purtam de ani de zile. Frici, rușine, vinovăție, supărări, atașamente și foarte multe reacții pe care înainte nici nu le observam.

Dar unul dintre cele mai grele lucruri pentru mine a fost să încep să mă uit nu doar la ceea ce mi-au făcut ceilalți, ci și la ceea ce făceam eu.

Pentru că una este să povestești despre oamenii care te-au rănit și alta este să începi să te întrebi cum te comporți tu cu cei din jur. De ce te superi? De ce respingi un om? De ce îți este frică să spui adevărul? Ce faci atunci când te simți rănită?

Prin module, exerciții și sesiunile de mentorat am început să-mi pun tot mai des aceste întrebări. Au fost momente când mă simțeam bine și aveam conștientizări importante, dar au fost și momente când îmi era foarte greu să accept ceea ce descopeream despre mine.

Una dintre cele mai dificile situații a fost legată de căsnicia mea. Eu ajunsesem să-mi resping soțul și să nu-mi mai doresc apropiere cu el. Îl trădasem, iar lucrul acesta îl țineam ascuns. În procesul de mentorat, cu sprijinul lui Vadim, am început să privesc mai sincer această situație și am hotărât să-i spun soțului meu adevărul.

Vă spun sincer, mă așteptam să divorțăm. Îmi era foarte frică de ceea ce urma să se întâmple și știam cât de mult îl voi răni.

Când i-am spus, a fost o durere foarte mare pentru el. Au urmat discuții, suferință și o perioadă foarte grea pentru amândoi. Am rămas alături de el și am încercat să trecem împreună prin ceea ce se întâmplase.

Nu a fost deloc simplu și nu vreau să spun că o asemenea situație se repară doar pentru că ai avut curajul să spui adevărul. Dar pentru mine a fost un moment important, în care am început să înțeleg mai bine ce înseamnă responsabilitatea pentru propriile alegeri.

Am început să privesc altfel familia, încrederea și ceea ce construisem împreună. Am înțeles că nu pot să-mi doresc sinceritate de la ceilalți dacă eu continui să ascund lucruri importante. Și că, atunci când faci o greșeală, nu este suficient să-ți pară rău. Trebuie să fii dispus să privești consecințele și să începi să faci lucrurile diferit.

Când m-am apropiat de tata, relația cu mama a devenit mai grea

O altă parte foarte dificilă a drumului meu a fost relația cu părinții.

După toate lucrurile pe care le trăisem în copilărie, aveam multă durere față de tata. Între timp, el se recăsătorise, iar eu am început să mă întreb dacă vreau să continui toată viața cu aceeași supărare în mine sau dacă pot încerca să construiesc o relație diferită cu el.

La un moment dat am început să mă apropii de tata. Am mers să-l vizitez și am rămas chiar peste noapte la el și la actuala lui soție.

Pentru mine a fost un pas foarte mare. Eu, copilul care văzuse atâta violență în familie, ajunsesem să pot sta de vorbă cu tata și să încerc să fac pace cu trecutul meu.

Dar lucrul acesta a provocat un conflict foarte mare cu mama. Ea a simțit că am trădat-o pentru că m-am împăcat cu tata. M-a numit trădătoare și mi-a spus cuvinte care m-au durut foarte tare. Relația noastră s-a răcit și au urmat multe discuții dureroase.

Într-un fel, simțeam că, apropiindu-mă de tata, o pierdeam pe mama. Și asta mă durea, pentru că îi iubesc pe amândoi.

Eu înțelegeam de ce o doare. Știu prin ce a trecut, pentru că am fost acolo și am văzut cu ochii mei. Nu am uitat niciodată ceea ce s-a întâmplat și nici nu vreau să neg suferința ei.

Dar în același timp simțeam că am nevoie să decid eu ce relație vreau să am cu fiecare dintre părinții mei. Faptul că încercam să mă apropii de tata nu însemna că nu o iubesc pe mama sau că sunt de acord cu violența pe care a trăit-o.

A fost o perioadă foarte grea, în care am avut alături de mine soțul, nașa și sprijinul primit în mentorat. Nu pot spune că toate lucrurile s-au așezat perfect. Dar pentru mine a fost important să încep să-mi asum propriile alegeri, fără să mai trăiesc permanent prinsă între suferințele și așteptările celorlalți.

Retreatul din Spania și o altă întâlnire cu mine

Am participat și la retreatul UncageX din Spania, iar cele șapte zile petrecute acolo au avut o însemnătate deosebită pentru mine.

Am trăit lucruri pe care nici astăzi nu știu dacă pot să le explic exact în cuvinte. Am simțit o apropiere foarte mare de Dumnezeu, diferită de ceea ce trăisem până atunci. Eu cred în Dumnezeu de mică, încă din casa bunicilor, unde se citeau rugăciuni în fiecare zi. Dar la retreat am simțit această legătură într-un mod diferit, mai apropiat de ceea ce trăiam eu în interior.

Am întâlnit și oameni care treceau prin dificultăți și dureri în care mă regăseam. Ascultându-i, am început să observ cât de mult înseamnă pentru un om să poată vorbi despre ceea ce trăiește și să fie ascultat fără să fie judecat.

După retreat am devenit mult mai sensibilă. Au început să iasă la suprafață și alte emoții și amintiri, iar unele perioade de după au fost destul de dificile. Nu pot spune că m-am întors acasă și toate problemele mele au dispărut. Dar am început să observ mai clar anumite lucruri despre felul în care trăiam.

Mi-am dat seama cât de mult mă atașam de oameni și cât de tare mă durea când cineva se îndepărta de mine. Uneori eram atât de preocupată de problemele prietenilor și ale oamenilor din jur, încât uitam să mă întreb ce se întâmplă cu mine și ce îmi doresc eu de la viața mea.

Eu voiam să ajut pe toată lumea. Oferam mult din timpul meu, uneori chiar și atunci când nimeni nu-mi cerea ajutorul. Iar după aceea ajungeam să mă simt obosită, dezamăgită sau să am impresia că oamenii profită de disponibilitatea mea.

Am început să înțeleg că pot să fiu alături de oameni fără să mă pierd în problemele lor. Că pot să ascult fără să încerc să rezolv totul în locul lor și că este important să am grijă și de timpul, energia și familia mea.

Ce s-a schimbat în viața mea

Când mă uit astăzi în urmă, văd că au început să se schimbe multe lucruri în felul meu de a gândi și de a mă comporta. Nu vreau să spun că am rezolvat totul, că nu mai am frici sau că nu mai trec prin momente dificile. Eu sunt în continuare în proces și mai am multe de învățat.

Dar acum mă cunosc mai bine.

Înainte, dacă simțeam o stare neplăcută în corp, mă speriam foarte tare și mă gândeam imediat că se întâmplă ceva grav cu mine. Acum încerc să observ mai întâi ce simt și ce gânduri apar, fără să intru imediat în panică. Asta nu înseamnă că ignor situațiile în care am nevoie de un control medical, ci că încerc să nu mă sperii înainte să înțeleg ce se întâmplă.

În relațiile cu oamenii, învăț să nu mă mai consum atât de mult atunci când cineva se îndepărtează de mine. Încerc să respect alegerile celorlalți și să nu mai fac din problemele lor responsabilitatea mea. Nu îmi iese întotdeauna, dar acum observ mai bine când încep să mă pierd în toate acestea.

Am început să pun mai mult preț pe familia mea, pe copiii mei, pe meseria mea și pe tot ceea ce am construit prin muncă. Pentru că mult timp am fost atât de preocupată de ceea ce îmi lipsește sau de ceea ce se întâmplă în viețile altora, încât nu mai vedeam suficient ceea ce aveam deja.

Poate cea mai importantă schimbare pentru mine este că am început să mă privesc mai sincer. Să recunosc că am fost rănită, dar și că am rănit la rândul meu. Să înțeleg că trecutul meu face parte din viața mea, dar că astăzi pot să învăț să fac alte alegeri.

De ce am ales să devin mentor junior

În ultimii ani am observat că oamenii au început să vină spre mine și să-mi povestească despre problemele lor. Uneori nici nu mă așteptam. Îmi vorbeau despre familie, despre relații, despre greutăți și despre lucruri pe care le purtau de mult timp în suflet.

Eu simțeam că vreau să-i ajut, mai ales că știu cum este să ai lucruri despre care nu poți vorbi cu nimeni. De multe ori îmi venea să le dau sfaturi, să le spun ce să facă și cum să procedeze.

Dar am început să înțeleg că nu întotdeauna omul are nevoie de sfaturile mele. Uneori are nevoie doar să fie ascultat, să poată vorbi fără să se simtă judecat și să aibă spațiu să descopere singur ce este important pentru el.

De aceea am ales să continui să învăț și să mă formez în cadrul UncageX. Am ales să devin mentor junior în programul „Un An Cât Zece”, iar pentru mine este o responsabilitate foarte mare.

Nu vreau să mă prezint ca un om care știe totul sau care are soluții pentru toate problemele. Eu încă învăț, încă lucrez cu mine și știu că mai am multe lucruri de descoperit.

În rolul meu îmi doresc să-i ascult pe membrii programului, să-i sprijin să continue parcurgerea modulelor, să înțeleg unde întâmpină dificultăți și să-i îndrum către mentorii cu mai multă experiență atunci când este nevoie.

Am înțeles și că este important să existe limite. Eu înainte ofeream foarte mult din timpul și energia mea, uneori chiar și când oamenii nu-mi cereau ajutorul. Ajungeam să mă consum și să mă simt dezamăgită.

Acum învăț că pot să fiu alături de un om, să-l ascult și să-l sprijin în limitele rolului meu, dar nu pot să fac munca în locul lui. Fiecare om are propriile alegeri și propria responsabilitate pentru viața sa.

Pentru mine, faptul că am ajuns să fiu mentor junior este un pas important. Dacă m-aș întoarce cu gândul la fetița care fugea de acasă ca să se joace și care trăia cu atâta frică, nu cred că mi-aș fi imaginat atunci că într-o zi voi avea curajul să povestesc toate aceste lucruri și să-mi doresc să fiu alături de alți oameni în propriul lor proces.

Ce aș vrea să-ți spun astăzi

Dacă ai ajuns până aici, vreau să-ți mulțumesc că ai citit povestea mea. Nu mi-a fost deloc ușor să vorbesc despre toate aceste lucruri. Unele sunt experiențe pe care le-am ținut în mine foarte mulți ani și despre care nici oamenilor apropiați nu aveam curaj să povestesc.

Poate te-ai regăsit în ceva din ceea ce am trăit eu. Poate ai crescut într-o familie unde a fost multă violență sau poate ai trecut prin experiențe despre care încă îți este greu să vorbești. Poate ai probleme în căsnicie, conflicte cu părinții sau simți că te-ai pierdut în responsabilitățile și așteptările celorlalți.

Eu nu știu prin ce treci tu și nici nu pot spune că drumul meu este potrivit pentru toată lumea. Pot doar să-ți povestesc ce a însemnat pentru mine să încep să mă cunosc și să caut sprijin.

Întâlnirea cu Vadim, experiențele UncageX și programul „Un An Cât Zece” au avut un rol important în viața mea. Aici am început să privesc mai sincer anumite lucruri, să-mi asum alegerile și să învăț cum să fac schimbări în viața de zi cu zi.

Mult timp am fost preocupată de ceea ce simt ceilalți, de ceea ce spun ceilalți și de ceea ce au nevoie ceilalți. Îmi doream să fie bine oamenii din jurul meu, dar prea puțin mă întrebam pe mine ce simt, ce vreau și de ce am nevoie.

Astăzi nu pot spune că toate lucrurile s-au schimbat. Încă am momente dificile, încă fac greșeli și mai am multe de învățat. Dar încep să văd mai clar când mă pierd în problemele altora, când îmi este frică să spun adevărul și când mă îndepărtez de ceea ce este important pentru mine.

Am ales să devin mentor junior pentru că vreau să continui să învăț și să fiu alături de oameni care, la fel ca mine, au început să caute răspunsuri despre propria lor viață.

Dacă te-ai regăsit în ceva din povestea mea, sper să-ți fie de folos faptul că am ales să o împărtășesc.

Eu încă învăț să-mi trăiesc propria viață, să am grijă de mine și de oamenii pe care îi iubesc și să-L păstrez pe Dumnezeu aproape, așa cum am învățat în casa bunicilor mei.

Și mă bucur că am început acest drum.

Cu drag,

Larisa Grigoriev

Mentor Junior – Un An Cât Zece | UncageX