Cele mai de impact transformări și situații de la turneul WT din primăvara 2025

"Încă un turneu completat!" Vadim Turcanu

Și acesta a fost unul special, căci s-a petrecut alături de echipa de mentori care s-au dedicat acestei misiuni nu doar prin dorință, ci prin realizare, concentrându-se pe transformarea sa, trecând prin procesul ghidat de mentorat „Un An Cât Zece”, inspirându-se din schimbările care au avut loc în viața sa ca efect, pășind apoi în trainingul pentru mentori și facilitatori UncageX! Este primul grup antrenat în acest mod de UncageX și m-a inspirat nespus de mult puterea grupului, abilitatea fiecăruia de a ține spațiul și de a fi parte din echipă – am simțit nu doar bucurie, ci și mândrie, inspirație și binecuvântare pentru calitatea oamenilor cu inimi mari pe care îi avem alături. M-am simțit ca în timpurile competițiilor de judo, la care călătoream des cu echipa națională în perioada mea de sportiv. Au fost multe vindecări chiar și în grupul facilitatorilor, fiind prima dată când am trăit experiența de co-facilitare împreună.

În acest text vreau să împărtășesc cele mai de impact transformări pe care le-am perceput – deși procesul oferă eliberare de frici și blocaje, și transformare inevitabilă pentru fiecare participant, unele dintre ele mă ating personal într-un mod special, luând în considerare și „coincidențele” care au loc – de la persoanele din grup care se aseamănă și vorbesc, fie cu vocea, fie folosind cuvintele oamenilor din trecut cu care au răni nerezolvate, până la acțiuni și eliberări așteptate de zeci de ani.

(Numele sunt schimbate – turneu de la Londra și Dublin Weekendul Transformational)

Fiind în ziua 2 (procesul „deznodării nodurilor” adânci) în lucrul cu părinții, Ilie, întorcându-se de la pauza de masă, a zis că a simțit chemarea să-și contacteze tatăl pentru a vorbi. Bucuria de pe fața lui exprima eliberarea pe care a simțit-o – a spus că a fost puternic, chiar dacă tatăl era beat, ceea ce se întâmplă des.
M-am bucurat că a simțit ce urmează, dar știam că acest pas îl vom face într-un mod special în ziua 3 – am lăsat să fie așa.
A doua zi, când a sunat tatăl, acesta era treaz, spre uimirea lui, mai ales pentru o zi de duminică, de parcă îl aștepta. Formatul protocolului verbal pe care l-a exprimat a adus o și mai mare împuternicire și fericire pentru Ilie.
Deseori se întâmplă ca realitatea exterioară să se alinieze și, cumva, să se pregătească în cel mai perfect mod cu procesul interior din Weekend – asta mă uimește de fiecare dată, chiar dacă am văzut asta de sute de ori deja.

Cu Liuba am lucrat procesul cu părinții în ghidarea de mentorat și am decis că în a treia zi vom lucra cu fostul soț și tatăl copilului ei, pe care îl părăsise cu ani în urmă din cauza neglijenței lui față de ei. Ținea ură și ranchiună față de el – îl păstra în minte ca pe o persoană rece, nepăsătoare și negativă. Când mi-a zis că nu-și imaginează să-l contacteze cu protocolul, mi-am dat seama cât de importantă este această discuție, știind că acel om reprezintă o jumătate din copilul ei și că, dacă există ură față de tatăl copilului, nu poate exista o dragoste curată față de acel copil.
A reușit să vorbească cu el și a fost o minune – fostul soț trecuse prin viață și își învățase lecțiile, plin de vină și rușine față de ea. El parcă așteptase acel apel și s-a oferit în totalitate ca ea să-i livreze protocolul; a cerut iertare și au împărtășit dragoste.
A fost o vindecare extraordinară și foarte specială nu doar pentru Liuba, care nu-și imagina că va vorbi vreodată cu el, excluzându-l din viața ei, ci și pentru mine, căci eu am fost acel „fost” pentru soția mea și a trebuit să vindec acea relație la fel. Mi-au dat lacrimile de bucurie, și ei la fel, iar energia vindecării s-a simțit în sală.

Tudor a avut un tată foarte violent, care îl tortura fizic ca pe un dușman, cu bătăi și chinuri inumane. Doar de la gândurile despre copilărie il dădea in lacrimi și spaimă. Asta crease în Tudor o timiditate și o frică ce persistau până acum. Doar amintirea evenimentelor din trecut îl făcea să plângă și să tremure de frică; nu-și permitea nici măcar să-și aducă aminte de acele momente… doar imaginându-și fața tatălui îl ducea în lacrimi și tremurături.
Când, în ziua 3 (ziua eliberării de lanțuri), a reușit să-l contacteze cu protocolul verbal, am simțit cât de mare vindecare, eliberare și renaștere a avut loc – când bărbatul și-a confruntat cel mai puternic „tiran” din viața lui. Lacrimile ne-au curs amândurora când ne-am îmbrățișat ca să-l felicit pentru pasul făcut și pentru reușita pe care a ales să o obțină. La câteva săptămâni după weekend a început să vorbească cu toată familia despre trecut si chiar a planificat să meargă acasă să vorbească cu tatăl - a pornit vindecarea în toată familia!

Diana era cântăreață cu un glas frumos și plănuia să meargă la X Factor la insistențele prietenilor. Dar decesul mamei a dus-o într-un tunel întunecat timp de 8 ani și i-a blocat orice dorință de a mai trăi sau a cânta. Vorbind cu Viorica în consultația de calificare, aceasta a spus: „Wow, poate ne vei cânta!?”, la care Diana a răspuns că nu va mai cânta niciodată.
Însă, imediat după ultimul exercițiu de eliberare din ziua 3, ea a început să cânte. Știind cât de adâncă fusese groapa în care căzuse după acea pierdere și cât muncise cu sine în primele două zile, inima mea a cântat împreună cu ea. Și iarăși lacrimi de bucurie.
La masa de celebrare a noii vieți, care are loc la finalul evenimentului, fiul uneia dintre participante, venit și el la cină, își sărbătorea ziua de naștere – l-am felicitat cu toții, iar Diana a cântat cu vocea ei frumoasă pentru el… a fost un moment special de renaștere și celebrare pe care l-am trăit cu toții.

Dumitru se apropia de mine în primele două zile și îmi spunea cât de mult își dorește să învețe să simtă, întrebându-mă cum să facă asta… încercase totul, dar nu știa cum, și simțea cât de mult îi afecta relația romantică – era perceput ca nepăsător și rece de prietena lui și nu știa ce să facă. Eu îi spuneam mereu: „Doar fii aici, prezent, și vei afla singur răspunsul la întrebarea ta.”
La final, a menționat de mai multe ori că nu simțise niciodată atât de mult și atât de multe – era prima dată în viața lui când reușise să simtă.
Pentru mine, aceasta este o renaștere a sinelui adevărat, a corpului emoțional care fusese ascuns de fricile și durerile prin care trecuse în trecut.

Nadia era blocată și încarcerată într-o închisoare mentală a moralității stricte a religiei în care crescuse – nu i se permisese să simtă, să-și exprime nevoile sau să-și miște corpul; era blocată atât în idei, cât și în corp, cu o rigiditate care o ducea imediat în vină și rușine de fiecare dată când încerca să „calce peste” acele principii. Am observat asta imediat în prima zi, dedicată descoperirii blocajelor și lanțurilor. Era plină de vină, rușine și o moralitate strictă, critică și dură cu sine.
Deși lucrase peste zece ani cu sine în dezvoltarea personală, tot nu se simțea liberă. Spunea că nu poate dansa, căci nu i s-a permis, că nu știe cum și că îi e incomod.
Când o vedeam dansând atât de liber și expresiv în ziua eliberării, îmi râdea inima și-mi lăcrimau ochii – un om eliberat de lanțurile trecutului!

Radu, când a intrat în sala experienței, părea un om cu probleme de alcool sau adicție – spatele încovoiat, ochii rugători și parcă se ascundea să nu fie văzut. Un bărbat cu familie și copii, cu o afacere, dar paralizat de incapacitatea de a fi liber de opiniile altora; nu reușea multe, căci tot încerca să-i salveze pe toți și să fie de ajutor fiecăruia – ceea ce părea să-l supraîncarce cu sarcini și nevoi.
În procesele de exprimare îi era foarte greu; îl ducea frecvent la pământ, căzând în lacrimi și plângând cu voce tare, de parcă se apropia de un foc. Cu pași mici și multă susținere, a reușit să treacă peste… la sfârșitul zilei 2 era un alt om. Am observat cu toții transformarea în fața noastră – luminat la față, spatele drept, a apărut zâmbetul și parcă i-au apărut și ochii, cu o privire deschisă, ieșind dintr-un întuneric în care fuseseră.
Crescuse cu un tată foarte violent, care tortura familia și pe care îl ura atât de mult, încât trăia o viață dedicată să fie diferit… ceea ce îl făcea un martir și un sclav al nevoilor tuturor.
În ziua 3, nu-și putea imagina posibilitatea sau modul de a lua legătura cu tatăl său pentru a livra protocolul… dar, după ce a revenit cu rezultatul, era și mai transformat – parcă la toate cele transformate se adăugase o inimă mare! A apărut o undă de putere care se simțea de la el. A zis că nu-și imaginase asta posibil… și că tatăl său parcă așteptase acest contact, de parcă știa că va avea loc astăzi.
Cât de vindecător și puternic a fost acest moment nu pot exprima – dar a fost o renaștere pe care am urmărit-o cu toții. Cel mai interesant lucru este că fiecare ediție este diferită in felul său, pentru că fiece grup are caracterul și istoriile sale… este diferit cât pentru noi facilitatorii (căci cumva se aprofundează, și totodată creștem și noi cu fiecare ediție), atât și pentru cei care participă a doua sau a treia oară. Am observat că își permit să intre mai adânc - senzația ceia de parcă citești o carte bună a doua oară și începi să vezi lucruri care nu ai văzut de prima oară, doar aici vezi acele lucruri lucruri în sine, despre sine, în interiorul tău. 

O revenire la putere și o conștientizare a curajului dormant au avut loc pentru toți, căci procesul Weekendului Transformațional face acest lucru inevitabil. Parte din motivația mea de a duce această misiune sunt aceste momente… și acum, după 7 ani de creare a acestuia, după mii de participanți care mi-au arătat cât de valoroasă este această cale, am alături încă o echipă de oameni care văd lumea în același fel. Nu poate fi nimic mai divin pentru mine decât binecuvântarea pe care o simt să pot face acest lucru.

Reflectiile co-facilitatorului Violeta Nastas

Anul acesta împlinesc 5 ani de când fac parte din comunitatea UncageX. A fost pentru mine o experiență cu totul specială să particip, în premieră ca mentor, la Weekendul Transformațional din Dublin. Acolo am avut ocazia să descopăr, cu adevărat, valoarea și abilitățile mele.

Am simțit pe pielea mea cât de important este să colaborez și să comunic autentic cu echipa, pentru a ne cunoaște în profunzime și pentru a obține rezultate reale, de impact. Am înțeles în sfârșit ce înseamnă să „țin spațiul” într-un astfel de context. Am trăit cât de profund este să fii prezentă alături de ceilalți, fără să intervin în procesul lor.

Am inteles cât de esențial este să nu privesc direct în ochi o persoană aflată într-un moment de vulnerabilitate profundă și nici să o ating, oricât de mult aș simți nevoia să o sprijin. Am înțeles că aceste gesturi pot scoate omul din starea lui interioară de procesare și eliberare, sau, mai grav, pot trezi sentimente de frică și respingere profundă – mai ales în cazul celor care suferă de boli grave sau au fost victime ale abuzurilor în copilărie. Un profesionist urmărește cu încredere procesul și oferă ajutor doar atunci când este cu adevărat nevoie. Acum știu că respectul față de ritmul, emoțiile și sacralitatea trăirilor fiecăruia este cheia unei vindecări autentice. Am trăit alături de colegii mei unele dintre cele mai profunde transformări.

Fiecare participant a trecut printr-un proces unic de eliberare. Totuși, anumite momente au rezonat puternic cu mine și au rămas adânc în sufletul meu.

Pe Ioana am văzut-o, în primele două zile, luptându-se cu o rezistență imensă – nu reușea să-și exprime emoțiile și nici să se integreze în grup. A fost greu de urmărit, dar am ales să-i țin spațiul cu blândețe. În ziua a treia, după protocolul cu mama și practicile intense, am fost martoră la o transformare uluitoare. S-a deschis. S-a luminat. Și și-a dorit, din proprie inițiativă, să repete exercițiile pe care le respinsese inițial. Am simțit eliberarea în ochii și în energia ei.

Vasile m-a impresionat profund. La început părea dur, închis, aproape respingător. Mi-a fost greu să-l privesc fără să simt o formă de tensiune. Apoi am aflat că a crescut cu un tată violent și alcoolic și că purta în el o frică nespusă. Protocolul cu tatăl său a fost magic – de parcă tatăl îl aștepta să-l cheme. În acel moment, am văzut o transformare uluitoare: fața i s-a luminat, iar postura i s-a îndreptat. A fost un moment profund, emoționant, pe care nu îl voi uita niciodată.

Eliza... era blocată. Prizonieră în tiparele impuse de religie, simțea că nu are voie nici măcar să-și miște corpul liber. Dubiile și fricile o țineau în loc. Am fost acolo cu ea, în procesul intens din primele două zile – când am lucrat cu identificarea fricilor, blocajelor și rănilor interioare. Ziua a treia i-a adus, prin protocolul cu mama și conectarea cu forțele proprii, o deschidere pe care am simțit-o și eu, fizic. O ușurare profundă, o acceptare sinceră de sine. Mi-au dat lacrimile.

Pentru mine, tot acest weekend a fost o trezire. O întoarcere la propria mea putere, dar și o reamintire a curajului care trăiește tăcut în fiecare dintre noi. Weekendul Transformațional are acest har rar – de a ne aduce înapoi Acasă. Nu acasă ca spațiu fizic, ci Acasă, în noi înșine.

Reflectiile co-facilitatorului Ion Capit

Primul meu turneu ca facilitator la WT cu UncageX — primăvara 2025, după un an de zile petrecut în procesul ghidat de mentoratul „Un An Cât Zece”

În acest text vreau să povestesc despre primul meu turneu ca facilitator la WT.

În unele sesiuni, Vadim anunța că mentorii juniori pot participa ca asistenți-facilitatori la WT, care urma să aibă loc la Londra și Dublin.

Două-trei zile nu-mi venea să cred că am ajuns la această etapă — unde am acceptat din prima să merg la Londra. La Dublin nu știam sigur dacă voi ajunge. Eram foarte bucuros și nerăbdător să vină mai repede evenimentul. Voiam cu tot sufletul să mă întâlnesc cu echipa: Vadim, Violeta și Viorica.

Noi suntem prima echipă de mentori juniori din istoria UncageX, creată de Vadim.

A venit și ziua evenimentului. Am plecat de acasă binecuvântat de soția și copiii mei, care mi-au dat putere și încredere. Pe drum am sunat-o pe Anișoara și am cerut binecuvântarea ei, pentru că tocmai născuse un pui de om — o fiică a lui Dumnezeu — și nu a putut participa la eveniment. Pentru prima dată în șapte ani a lipsit, dar a fost cu noi și cu echipa ei de îngerași pe tot parcursul evenimentului.

Violeta nu a putut veni la Londra, dar a fost la Dublin — o să povestesc despre ea mai încolo.

M-am întâlnit cu Vadim și Viorica, și totul a început foarte repede. Vadim a întrebat cine vrea să filmeze, să administreze, și imediat Viorica a luat telefonul. Eu (zahvozul) m-am gândit că vom avea un training mai serios, dar nimic — totul mergea atât de repede, încât nici n-am observat când au început să sosească participanții.

Când a început evenimentul și am făcut cunoștință cu participanții, am observat cum mulți spuneau că unul semăna cu sora lor, altul cu soțul, vecinul, mersul, privirea sau felul de a râde. Atunci am înțeles cu adevărat că niciun participant nu vine întâmplător la eveniment — universul îi aduce împreună pe cei care au nevoie unii de alții, inclusiv pe noi, facilitatorii.

În prima zi am participat și eu la câteva exerciții. Nu știam prea bine ce înseamnă „a ține spațiu”, dar simțeam în interior că sunt aliniat cu Vadim, Viorica și chiar cu Violeta și Anișoara, chiar dacă ele nu erau fizic acolo.

A doua zi, lucrând pe tema părinților, l-am observat pe Radu cum a început să tremure puternic când a rostit cuvântul „tată”. Tatăl lui fusese foarte violent, îl bătuse și îl torturase. Acest lucru i-a creat o frică adâncă, iar simpla amintire îl făcea să plângă și să tremure.

În a treia zi, când a venit momentul exercițiului de protocol verbal cu părinții, nu voia nici măcar să-și imagineze că-l sună pe tatăl lui. Fiind în spațiu, mă rugam să facă acel pas, pentru că știam cât de important este pentru el.

La un moment dat, a intrat în sală cu fața schimbată și a spus: „Am sunat și am vorbit. Incredibil.” Vadim l-a îmbrățișat. Privindu-i, vedeam cu ochii mei cum se întâmplă o vindecare. O renaștere a lui Radu.

Tot în a doua zi am început și eu să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să ții spațiu. Trebuia doar să fiu prezent, aici și acum. În spațiu se întâmplă exact ceea ce trebuie să se întâmple.

Cu Viorica m-am simțit încrezător și în siguranță. M-am sincronizat cu ea rapid, ca și cum am mai fi făcut împreună multe evenimente înainte.

Vasile, un alt membru din „Un An Cât Zece”, a ajuns la exercițiul cu părinții și a spus că făcuse deja protocolul cu ambii. Vadim i-a sugerat să-l facă cu soția. Credeam că va fi ușor, dar a avut o rezistență enormă. Toți ieșiseră afară să facă sunete, doar el rămăsese pe scaun, neclintit. M-am apropiat de el de trei-patru ori, l-am încurajat și i-am spus că e puternic, că poate să o facă.

Când s-a întors de afară mi-a spus că a sunat-o. Mi-au dat lacrimile. M-a îmbrățișat și mi-a mulțumit pentru încurajare. I-am înmânat brățara. Cât de frumos este să vezi cum un om se vindecă în fața ta.

La exercițiul de privit în ochi, Marina, ajungând în dreptul Vioricăi, a început să plângă tare. Și Viorica a plâns. Sunt rude, iar Viorica simțea o tensiune cu Marina până atunci. S-au privit aproape un minut, apoi s-au îmbrățișat cu putere. Am fost martor la vindecare și la dragostea care curgea între ele.

În a treia zi la Londra, în prima pauză, Olga mi-a zis că a răcit și nu mai are voce. Știa că la final trebuie să strige — participase cu șase ani în urmă.

I-am spus: „Ai răcit special, cu gândul că trebuie să strigi. Dar e ok, se întâmplă.”

Când a venit momentul urletului, Viorica a lucrat atât de profund cu ea încât, deși era răgușită, a scos acel urlet de leoaică. La masa de celebrare, Olga a spus că nu știe de unde i-a venit puterea.

Apropo, fiul ei a împlinit 18 ani în acea zi și a venit și el. Noi am fost primii care l-am felicitat. Trei zile pline de miracole.

Dublin

La Dublin a venit și Violeta. Toată echipa era completă. Foarte puternic! Incredibil. Nu pot descrie în cuvinte cât de plăcut este să te întâlnești cu oamenii în realitate, nu doar online.

Din prima zi, când m-a văzut, Tudor s-a uitat în ochii mei și mi-a spus că privirea mea este identică cu a tatălui său. Tatăl lui fusese extrem de violent, iar Tudor își dorea cu disperare să nu fie ca el, devenind salvatorul tuturor — lucru de care toți profitau.

În prima și a doua zi, lucrând cu părinții, urla în sală, se ascundea în colțuri și trăgea șapca pe ochi.

În a treia zi, când a venit momentul protocolului, a spus că e imposibil. Dar a ieșit, apoi a revenit schimbat complet. Zâmbea, era încrezător, și-a găsit forța să-și sune tatăl. A spus că tatăl lui părea că aștepta acel sunet. A fost un moment incredibil de vindecare. Îi era schimbată fața, mersul, expresia — pur și simplu o renaștere.

Fără să fi vorbit între noi ce să facem în spațiu, eram atât de sincronizați încât nici nu realizam cât de bine ne simțeam unii pe ceilalți.

Zina, o doamnă care moștenea boala de cancer de la mama ei, a fost sceptică primele două zile. Nu voia să vadă sau să audă nimic, fără încredere, cu multe întrebări inutile.

Când a venit momentul protocolului cu mama ei, a spus că aceasta este decedată. Părea fără speranță. Vadim i-a spus că poate alege pe cineva care să o reprezinte pe mama ei. A ales-o pe Violeta.

Când s-a pus în genunchi, eu și Viorica ne-am apropiat unul de altul, cu lacrimi în ochi.

„Îți dai seama că în acest moment se vindecă un cancer?”

Asta m-a atins cel mai profund. Atunci mi-am spus: De asta sunt aici. Asta vreau să aduc lumii — lumină.

Datorită acestor două evenimente am înțeles că nu suntem doar o echipă de facilitatori.

Aceasta este misiunea noastră.

Cum zice Vadim: Dacă n-ai fi avut darul, n-ai fi ajuns aici.

Mulțumesc echipei pentru oportunitate.

Mulțumesc Domnului pentru încrederea în mine.

Mulțumesc mie pentru timpul pe care mi l-am dăruit.

Ahooooooo!

Reflectiile lui Viorica Beschieru

Când sufletul te chiama. 

Există momente în viață când chemarea nu vine prin cuvinte, ci prin simțiri. Uneori e o tăcere grea. Alteori, o durere surdă, imposibil de ignorat. Sau poate doar o curiozitate tăcută, care ne împinge să pășim dincolo de ceea ce am cunoscut până atunci.

Așa a început și pentru mine această călătorie. Nu știam că aveam să mă regăsesc. Credeam, încă, că mă caut. Dar am înțeles – cu o claritate care a străpuns – că fusesem acolo mereu. Doar că nu știam să mă privesc cu adevărat.

Weekendul Transformational 2025 nu a fost doar un eveniment. A fost o deschidere. O poartă către Sine. Un spațiu în care am venit cu intenția de a oferi… și am primit infinit mai mult decât aș fi putut cuprinde cu inima.

Am fost parte din echipa UncageX, dar mai presus de orice, am fost parte din proces. Fiecare suflet întâlnit a fost o oglindă. Fiecare poveste – o aducere aminte a ceva uitat din mine.

În acest articol te invit să pășești alături de mine prin această experiență profundă. Nu este doar despre ceilalți. Este despre noi toți – cei care simțim, cădem, ne ridicăm și ne reamintim, iar și iar, cine suntem cu adevărat.

 Numele celor de mai jos a fost schimbat pentru a mențină autenticitatea. 

Pentru că, dincolo de toate cuvintele, transformarea este un act de iubire radicală față de sine. Iar acolo unde iubirea e autentică, nimeni nu mai e singur.

Serghei: Lumina din spatele rușinii 

Pe Serghei l-am cunoscut la Weekendul Transformational de la Londra. 

L-am zărit de cum a pășit în spațiu – tăcut, ușor aplecat, cu o ezitare care vorbea mai tare decât cuvintele. Serghei. Un suflet aparent timid, poate prea obișnuit să se ceară iertare pentru prezența lui în lume.

Ajunsese cu întârziere și își cerea scuze in continuu. În ochii lui ardea o lumină tăcută, adâncă, care părea să spună: „Sunt pregătit, chiar dacă mi-e frică.”

L-am invitat să ia loc. I-am oferit un pahar cu apă, iar el s-a așezat cu corpul strâns, protejat, ca și cum întreaga lui ființă se cerea ascunsă. Capul înclinat, umerii strânși – semne clare că trăia cu rușine veche, poate moștenită, poate cultivată în ani de așteptări nespuse.

Dar spațiul sacru al transformării nu cere nimic. Doar prezență.

În  prima zi am am lucrat adânc la identificarea blocajelor, unde participanții  s-au angajat în exerciții de scriere dar si jocuri de roluri. Acest proces invita un lucru cu subconștientul unde pas cu pas ne apropiem de acele blocaje rămase în identitatea noastră ca o hartă și care poate în viața de adult nu ne mai ajută în  ghidare. Cu fiecare exercițiu, am început să-l văd pe Serghei deschizându-se către ceva nou și necunoscut. Nu cu pași mari. Ci cu gesturi aproape invizibile: o respirație mai adâncă, un zâmbet abia schițat, o privire ridicată dincolo de podea.

Unul dintre cele mai provocatoare momente a fost în a doua zi în timpul exercițiul cu „animalele interioare” – o practică jucăușă, dar cu rădăcini adânci în subconștient. Această practică se bazează pe o ghidare meditativă unde este necesar să ne deconectam de prezent și doar să visăm așa cum o făceam când eram copii. Această conexiune cu animalul interior nu este de loc ușoară. Am observat ca  Serghei la început  era rezervat. Corpul îi trăda ani de tensiune nerostită. Corpul lui  nu reușea să între în rol, deși încerca să fie prezent cu sufletul și gândul se simțea o tensiune de a păși acolo unde nu mai suntem adulți cu responsabilități și posibil măști de protecție care ne-au ajutat să ajungem unde suntem astăzi. 

Văzând asta începusem să-mi fac griji însă îndată am primit răspunsul din spațiu unde mentorul Vadim  a invitat grupul la încă o încercare. În acel moment am fost martoră la ceva extraordinar de parcă acel copil interior a lui Serghei și-a arăta partea autentică, ceva s-a întâmplat. Ca un fir de lumină care se strecoară printr-o crăpătură veche, Serghei a intrat în joc. A început să se miște, să simtă, să respire din alt loc al ființei sale.

L-am privit cu admirație tăcută. În acea clipă, în care a lăsat masca să cadă, am văzut lumina din ochii lui devenind vie. Era același foc tăcut pe care îl văzusem în prima zi, dar acum nu mai era ascuns.

În ziua a treia, am trăit cu toții unul din cele mai puternice procese de revenire la puterea interioara, fiind ghidați de puterea divină a spațiului și mentorul Vadim fiecare din noi a fost martor la transformare. Este un proces destul de intens și emoțional. 

 Serghei a fost printre ultimii care au pășit în exercițiu inițial cu o frică complesitoate dar mai apoi s-a lăsat pătruns de vocea interioară și a pășit complet în ființa sa. S-a lăsat văzut. Nu doar de noi, ci de el însuși. Și aceasta este poate cea mai grea și mai sfântă alegere pe care o poate face un om.

Am simțit un val de inspirație. Ca și cum, prin procesul lui, o parte din mine s-a vindecat. Nu prin cuvinte, ci printr-o amintire veche a propriei mele renașteri.

La sfârșit, Serghei nu mai era acel bărbat timid. Era un om trezit. Acel sine viu, autentic și plin de iubire ieșise la suprafață.

Marta: vocea regăsită. 

Pe Marta o cunoșteam deja din conversațiile purtate înainte de proces. Era o femeie echilibrată, calculată, cu un zâmbet molipsitor care părea să ascundă mai multe povești decât era pregătită să spună.

Când am văzut-o prezentă în spațiul nostru, inima mi s-a umplut de recunoștință. Știam cât de greu îi fusese să ajungă acolo – nu doar fizic, ci mai ales emoțional. Își dorea să facă pace cu sine, să înțeleagă mai clar rolul pe care îl joacă în propria viață și să elibereze durerile adânci lăsate de evenimentele tragice din trecut.

La început, corpul ei vorbea în locul ei. Mâinile încrucișate, spatele ușor aplecat, privirea rareori stabilită – toate semnele unei tensiuni tăcute, ale unei lupte între dorința de a se exprima și frica de a fi auzită. Când îi venea rândul să vorbească, părea că se pierde în povești care nu-i aparțineau. Ca și cum vocea ei fusese de mult acoperită de alte voci, alte dureri.

Vadim, mentorul nostru, o ghida cu blândețe să revină la esență. Să nu se piardă în labirintul cuvintelor, ci să se ancoreze în adevăr. Proces după proces, am început să simt o deschidere. Ușor, aproape imperceptibil, Marta își ridica fruntea. Zâmbetul ei, prezent și la început, devenea tot mai autentic, mai cald, mai viu.

Era evident că se apropia de darul ei – un dar care, de-a lungul anilor, adusese lumină în inimile celor din jur: vocea ei de cântăreață.

Într-un proces profund de lucru cu rana maternă, am avut onoarea să îi fiu alături. Spațiul m-a ales să joc rolul mamei ei – un rol pe care l-am primit cu smerenie. Vadim a ghidat această constelație cu multă iubire, iar eu am simțit, fără îndoială, că eram exact acolo unde trebuia să fiu.

Când Marta a început să acceseze acea durere, am fost cuprinsă de un val de emoție. În timp ce ea se vindeca, simțeam cum și în mine se înmoaie și se eliberează ceva vechi. Lacrimile nu se opreau. A fost acel tip de vindecare în care sufletele se ating fără să aibă nevoie de cuvinte.

După proces, Marta s-a apropiat și mi-a mulțumit. Mi-a spus că nu a crezut vreodată că va avea ocazia să rostească acele cuvinte către mama ei – cuvinte dureroase, dar eliberatoare. Îmi mulțumea că i-am fost alături în acel spațiu sacru. Și eu îi mulțumeam, în tăcere, pentru încrederea ei și pentru vindecarea pe care mi-a adus-o și mie, fără să știe.

La finalul acelui exercițiu, am înțeles din nou că nimeni nu vine întâmplător în astfel de procese. Fiecare suflet este ghidat acolo exact când este pregătit.

În ultima zi, în timpul procesului de reconectare cu puterea interioară, Marta nu reușea să-și găsească și să-și stăpânească vocea. A încercat de câteva ori, dar simțea că nu poate accesa acel centru de forță. Atunci, am îndrumat-o cu încredere să schimbe poziția corpului – din picioare, în poziția de leu.

Marta a acceptat cu deschidere. Această schimbare fizică, aparent simplă, ne trezește instinctul animal, forța ancestrală care ne readuce în contact cu sinele autentic. Și atunci s-a produs transformarea: dintr-o voce slabă, abia perceptibilă, Marta a descoperit forța interioară care a prins glas. A rostit cu putere. Cu claritate. Cu adevăr.

Imediat după proces, Marta ne-a dăruit un cântec. Vocea ei – caldă, clară, profundă – ne-a atins inimile. Ne-a îmbrățișat cu vibrația ei și ne-a umplut sufletele de lumină.

Am răspuns cu aplauze, cu lacrimi și cu îmbrățișări sincere.

Marta își regăsise vocea.

Și, odată cu ea, bucuria de a fi.

Cristian: de la tăcere la curaj 

Pe Cristian l-am cunoscut mai întâi prin felul în care vorbea – scurt, tăios, controlat. Avea un mod de a folosi cuvintele care te făcea să simți că nu sunt spuse la întâmplare. Fiecare propoziție părea că vine dintr-un loc adânc, poate chiar dureros, dar rostită fără să lase vreo emoție să se scurgă la suprafață.

Era tăcut și rezervat, cu o privire pătrunzătoare. Un om care învățase să-și țină durerea bine ascunsă – nu o afișa, dar nici nu o lăsa cu adevărat jos. Își trăia emoțiile în tăcere, cu o disciplină dureroasă. În prima zi, părea că e acolo doar cu jumătate de prezență. 

Dar în spatele privirii reci, se simțea clar o foame. O foame de adevăr. De libertate interioară. De ceva ce nici el poate nu-și putea formula încă.

Exercițiu după exercițiu – fie că era scris, fie că era joc de rol – Cristian a început, încet, să se deschidă. Nu făcea gesturi mari, dar le simțeai. În felul în care începea să-și nuanțeze cuvintele. În felul în care începea să se uite la oameni, nu doar prin ei. Exprimarea lui devenea mai caldă, mai omenească. Nu doar corectă.

Vadim, mentorul nostru, l-a ghidat cu răbdare. Și Cristian a început să se prindă în acest dans – al reamintirii de sine. A început să se lase văzut. Să își permită emoțiile. Să înțeleagă că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, ci un pas spre eliberare.

În a doua zi, după o meditație profundă de conectare cu țara în care ne-am născut și repoziționare față de locul în care trăim, ceva s-a schimbat vizibil. Stătea altfel în corpul lui. Vorbea cu mai multă siguranță, mai prezent, mai din inimă. Nu mai era în gardă.

Dar momentul de cotitură a fost în ultima zi, în procesul numit „De la boschetar la rege” – un proces prin care ești provocat să apari în fața celorlalți exact așa cum ți-a fost frică întotdeauna. Fără mască, fără reguli, fără grijă pentru cum ești perceput. Doar tu – în toată umanitatea ta.

Cristian a făcut un pas curajos. A vorbit cu o voce limpede, despre cum toată viața a simțit că trebuie să arate „bine”. Să nu deranjeze. Să fie controlat, curat, ordonat, ca să nu dea nimănui motive de respingere sau judecată. Crezuse că dacă iese din aceste reguli – nu va mai fi acceptat. Poate chiar nu va mai fi iubit.

În acel proces, a rupt acele lanțuri. A simțit cum e să te prezinți în fața lumii exact așa cum ești – cu haos, cu neclaritate, cu durere, dar și cu demnitate. A simțit libertatea de a fi om, nu doar imagine.

Și poate că nu există cuvinte care să exprime cu exactitate puterea unui astfel de moment. Dar ce pot spune e că atunci când un om își asumă durerea și alege să se ridice – nu cu aroganță, ci cu inimă deschisă – devine un exemplu. Nu pentru ceilalți, ci mai întâi pentru sine.

Cristian a trecut de la tăcere la curaj. Și în acest drum, și-a recâștigat ceva esențial: libertatea de a fi el.

Alina: bucuria care a luptat să renască 

Pe Alina am întâlnit-o la Weekend-ul  Transformațional din Dublin. 

A intrat în sală cu pași mărunți, reținuți, cu o prezență care nu voia să deranjeze, dar care spunea multe. Era vizibil că ducea în ea o oboseală veche – nu neapărat fizică, ci una a sufletului.

Nu părea genul de persoană care să atragă atenția, dar privirea ei te oprea. Avea ceva în ochi – o lumină amestecată cu durere, ca un dor de bucurie pe care nu știa dacă îl mai are voie să-l simtă.

De la început, se vedea că Alina era în defensivă mai ales în fața exercițiilor legate de exprimarea bucuriei sau a libertății personale. Participa, dar cu frână trasă. În interacțiuni, spunea mai mult prin felul în care își ținea corpul decât prin cuvinte. Respirația ei era scurtă, ochii deseori în pământ. Ca și cum ceva din ea se întreba constant: „Am voie să fiu bine?”

Spre finalul celei de-a doua zile, am surprins-o rostindu-și:

„Hai, Alina…Eliberează-te, bucură-te  știu că poți.”

N-a fost un moment spectaculos. A fost real. Ca o femeie care, deși obosită, încă nu s-a lăsat complet jos.

A doua zi, în timpul unui proces în care participanții scriu o scrisoare către părinți, Alina a făcut ceva care mi-a dat fiori. Și-a scos, literalmente, o mască – un obiect pe care îl purta din motive medicale, dar care devenise pentru ea și o barieră simbolică. A fost clar că nu o mai purta doar pentru protecție, ci și ca să se ascundă. În acel gest simplu era o eliberare. A vrut să se lase văzută. Și nu pentru ceilalți, ci pentru ea.

În acel moment, am simțit un nod în gât. Nu doar pentru că era emoționant, ci pentru că m-a pus și pe mine față în față cu propriile mele măști.

În ultima zi, la procesul de reconectare cu puterea interioară, Alina s-a izbit de una dintre cele mai mari provocări. Nu era că nu voia să se exprime – ci părea că vocea ei nici nu mai știa cum să iasă. Oscila între strigăt de ajutor și strigăt de vaietare, între dorință și teamă. 

Am fost invitată să-i fiu aproape în acel moment și m-am apropiat de ea cu blândețe. Când am pus mâna pe umărul ei, am simțit cât de multă luptă e în interiorul ei. Timp de câteva minute, parcă i-am dus și eu o parte din greutate. Durerea ei a devenit și a mea. Era ca și cum lupta să iasă dintr-o cameră fără ușă – știa că poate, dar încă nu găsise ieșirea.

Și totuși, Alina a continuat. A respirat. A stat. A plâns. Și într-un final, ceva s-a spart. Și din acea crăpătură, a ieșit o voce. O voce simplă, dar vie. Clară. Nu pentru a impresiona, ci pentru a se afirma.

În acel moment, Alina a câștigat ceva mai prețios decât orice validare: și-a recunoscut puterea. Și-a dat voie să simtă. Să trăiască. Să fie.

Și, pentru mine, a fost o lecție. Una pe care mulți dintre noi o uităm în goana zilnică: că uneori bucuria nu vine ca un foc de artificii, ci ca o redeschidere. O luptă dusă în liniște. Iar Alina a fost dovada vie că, indiferent de cât de adânc ai căzut, încă poți urca – cu pași mici, dar proprii.

Octavian: prezența care renaște 

Pe Octavian l-am întâlnit la același Weekend Transformațional din Dublin. 

Avea peste 35 de ani și un fel de a păși care trăda neliniște – nu una explozivă, ci una care se consumă în tăcere. Ochii lui erau adânci, dar plini de ceva greu de citit. Nu era în întregime acolo. Trupul da, dar mintea și sufletul păreau prinse între lumi.

De la început, am simțit că nu îi e ușor să fie prezent. Nu din nepăsare, ci dintr-o oboseală mai profundă – ca și cum ducea de ani de zile niște poveri invizibile. Părea deconectat de ceilalți și de sine. Se uita în jur, dar parcă nu vedea. Îl ascultam când spunea câte ceva și simțeam că vorbește dintr-un loc unde n-a mai fost lumină de multă vreme.

Nu era genul care să intre rapid în procese. Mai degrabă stătea pe margine, cu un aer de om care nu e sigur dacă merită să fie acolo. Și totuși, nu a plecat. A rămas. Iar asta mi-a spus multe. Pentru că uneori, simplul fapt că alegi să rămâi e primul pas spre vindecare.

În lucrul cu el, am învățat o lecție importantă: să nu grăbesc nimic. Să nu „trag” de un om care încă învață să se sprijine pe picioarele proprii. Cu ajutorul mentorului Vadim și al celorlalți, l-am susținut așa cum era. N-am căutat rezultate rapide. Doar prezență. Încet, în ritmul lui, a început să se deschidă. Să spună câteva cuvinte. Să răspundă unui zâmbet. Să nu mai evite privirea.

A fost clar că nu era lipsă de interes, ci un zid vechi, ridicat din frică, neîncredere și durere. Și că fiecare moment în care alegea să fie acolo, cu noi, era o victorie nevăzută.

În ultima zi, într-unul dintre cele mai intense procese de reconectare cu puterea interioară Octavian s-a apropiat de o margine proprie. A fost un moment fragil, în care putea foarte ușor să renunțe. A ezitat. A tremurat. Dar a stat. Dar a mai încercat o dată.  Și ceva, atunci, s-a schimbat.

Nu a fost o transformare spectaculoasă. Nu s-a „iluminat”. Dar și-a ridicat privirea. A respirat mai adânc. Și-a găsit vocea. Iar asta, pentru el, era enorm. Era din nou acolo. Nu doar cu trupul, ci și cu sufletul.

Pentru mine, Octavian a fost dovada clară că nu toți oamenii se deschid repede – și nici nu trebuie. Că uneori, adevărata forță stă în perseverență. În decizia de a nu fugi, de a rămâne, chiar dacă totul în tine spune să te ascunzi.

Și dacă mă gândesc bine, n-a fost vorba despre o „renaștere” bruscă. Ci mai degrabă despre o revenire blândă. Una în care, pas cu pas, un om și-a recâștigat dreptul de a fi prezent în propria viață.

Reflecții și daruri ale inimii

A fi prezentă la aceste două evenimente Weekendul Transformational de la Londra si Dublin a fost, pentru mine, o binecuvântare dincolo de cuvinte.

A fost o școală a sufletului. Una în care lecțiile nu vin din cărți, ci din priviri care se trezesc, din lacrimi care spală rușinea, din inimi care învață să bată din nou cu sens și curaj.

Am învățat în doar câteva zile cât poate dura, uneori, o viață întreagă.

Am înțeles că nu putem controla totul. Dar putem ghida. Cu iubire. Cu blândețe. Cu prezență. Atât în interiorul nostru, cât și în spațiul pe care îl creăm pentru ceilalți.

Am simțit, poate pentru prima dată cu toată ființa, gustul sacru al prezenței.

Nu acea prezență de la suprafață, ci acea stare profundă în care ești complet ancorat în aici și acum – nu pentru tine, ci în serviciul celuilalt. E o formă de rugăciune în mișcare. O ofrandă tăcută pe altarul umanității din fiecare dintre noi.

În aceste rânduri am ales să povestesc despre câțiva dintre oamenii care mi-au rămas adânc în inimă – Cristian, Maria, Serghei, Alina, Octavian – însă fiecare suflet prezent în acele zile a fost o parte esențială din întreg.

Această relatare nu surprinde decât o mică parte din miracolele trăite. Din transformările tăcute, din lacrimile lăsate în tăcere, din zâmbetele care s-au născut din durere.

Aduc recunoștință profundă fiecărui participant. Fiecărui om care a ales să se așeze în acel spațiu și să spună: „Sunt pregătit să mă văd.”

Fie că au fost vizibili sau retrași, curajoși sau tăcuți, fiecare a contribuit la energia acelui câmp sacru în care ne-am regăsit, ne-am susținut și ne-am amintit împreună.

Am înțeles că nu există coincidențe. Că fiecare suflet vine exact când și unde trebuie. Că întâlnirile acestea nu sunt doar experiențe – sunt ritualuri de trezire.

Și poate cel mai important…

Am înțeles că adevărata transformare nu este despre a deveni altcineva.

Este despre a-ți aminti cine ai fost dintotdeauna 

PAGINA EXPERIENTEI WEEKENDUL TRANSFORMATINOAL

Descoperă mai multe transformări a proceselor UncageX aici