Cele mai de impact transformări și situații de la turneul WT din primăvara 2025
"Încă un turneu completat!" Vadim Turcanu
Și acesta a fost unul special, căci s-a petrecut alături de echipa de mentori care s-au dedicat acestei misiuni nu doar prin dorință, ci prin realizare, concentrându-se pe transformarea sa, trecând prin procesul ghidat de mentorat „Un An Cât Zece”, inspirându-se din schimbările care au avut loc în viața sa ca efect, pășind apoi în trainingul pentru mentori și facilitatori UncageX! Este primul grup antrenat în acest mod de UncageX și m-a inspirat nespus de mult puterea grupului, abilitatea fiecăruia de a ține spațiul și de a fi parte din echipă – am simțit nu doar bucurie, ci și mândrie, inspirație și binecuvântare pentru calitatea oamenilor cu inimi mari pe care îi avem alături. M-am simțit ca în timpurile competițiilor de judo, la care călătoream des cu echipa națională în perioada mea de sportiv. Au fost multe vindecări chiar și în grupul facilitatorilor, fiind prima dată când am trăit experiența de co-facilitare împreună.
În acest text vreau să împărtășesc cele mai de impact transformări pe care le-am perceput – deși procesul oferă eliberare de frici și blocaje, și transformare inevitabilă pentru fiecare participant, unele dintre ele mă ating personal într-un mod special, luând în considerare și „coincidențele” care au loc – de la persoanele din grup care se aseamănă și vorbesc, fie cu vocea, fie folosind cuvintele oamenilor din trecut cu care au răni nerezolvate, până la acțiuni și eliberări așteptate de zeci de ani.
(Numele sunt schimbate – turneu de la Londra și Dublin Weekendul Transformational)
Fiind în ziua 2 (procesul „deznodării nodurilor” adânci) în lucrul cu părinții, Ilie, întorcându-se de la pauza de masă, a zis că a simțit chemarea să-și contacteze tatăl pentru a vorbi. Bucuria de pe fața lui exprima eliberarea pe care a simțit-o – a spus că a fost puternic, chiar dacă tatăl era beat, ceea ce se întâmplă des.
M-am bucurat că a simțit ce urmează, dar știam că acest pas îl vom face într-un mod special în ziua 3 – am lăsat să fie așa.
A doua zi, când a sunat tatăl, acesta era treaz, spre uimirea lui, mai ales pentru o zi de duminică, de parcă îl aștepta. Formatul protocolului verbal pe care l-a exprimat a adus o și mai mare împuternicire și fericire pentru Ilie.
Deseori se întâmplă ca realitatea exterioară să se alinieze și, cumva, să se pregătească în cel mai perfect mod cu procesul interior din Weekend – asta mă uimește de fiecare dată, chiar dacă am văzut asta de sute de ori deja.
Cu Liuba am lucrat procesul cu părinții în ghidarea de mentorat și am decis că în a treia zi vom lucra cu fostul soț și tatăl copilului ei, pe care îl părăsise cu ani în urmă din cauza neglijenței lui față de ei. Ținea ură și ranchiună față de el – îl păstra în minte ca pe o persoană rece, nepăsătoare și negativă. Când mi-a zis că nu-și imaginează să-l contacteze cu protocolul, mi-am dat seama cât de importantă este această discuție, știind că acel om reprezintă o jumătate din copilul ei și că, dacă există ură față de tatăl copilului, nu poate exista o dragoste curată față de acel copil.
A reușit să vorbească cu el și a fost o minune – fostul soț trecuse prin viață și își învățase lecțiile, plin de vină și rușine față de ea. El parcă așteptase acel apel și s-a oferit în totalitate ca ea să-i livreze protocolul; a cerut iertare și au împărtășit dragoste.
A fost o vindecare extraordinară și foarte specială nu doar pentru Liuba, care nu-și imagina că va vorbi vreodată cu el, excluzându-l din viața ei, ci și pentru mine, căci eu am fost acel „fost” pentru soția mea și a trebuit să vindec acea relație la fel. Mi-au dat lacrimile de bucurie, și ei la fel, iar energia vindecării s-a simțit în sală.
Tudor a avut un tată foarte violent, care îl tortura fizic ca pe un dușman, cu bătăi și chinuri inumane. Doar de la gândurile despre copilărie il dădea in lacrimi și spaimă. Asta crease în Tudor o timiditate și o frică ce persistau până acum. Doar amintirea evenimentelor din trecut îl făcea să plângă și să tremure de frică; nu-și permitea nici măcar să-și aducă aminte de acele momente… doar imaginându-și fața tatălui îl ducea în lacrimi și tremurături.
Când, în ziua 3 (ziua eliberării de lanțuri), a reușit să-l contacteze cu protocolul verbal, am simțit cât de mare vindecare, eliberare și renaștere a avut loc – când bărbatul și-a confruntat cel mai puternic „tiran” din viața lui. Lacrimile ne-au curs amândurora când ne-am îmbrățișat ca să-l felicit pentru pasul făcut și pentru reușita pe care a ales să o obțină. La câteva săptămâni după weekend a început să vorbească cu toată familia despre trecut si chiar a planificat să meargă acasă să vorbească cu tatăl - a pornit vindecarea în toată familia!
Diana era cântăreață cu un glas frumos și plănuia să meargă la X Factor la insistențele prietenilor. Dar decesul mamei a dus-o într-un tunel întunecat timp de 8 ani și i-a blocat orice dorință de a mai trăi sau a cânta. Vorbind cu Viorica în consultația de calificare, aceasta a spus: „Wow, poate ne vei cânta!?”, la care Diana a răspuns că nu va mai cânta niciodată.
Însă, imediat după ultimul exercițiu de eliberare din ziua 3, ea a început să cânte. Știind cât de adâncă fusese groapa în care căzuse după acea pierdere și cât muncise cu sine în primele două zile, inima mea a cântat împreună cu ea. Și iarăși lacrimi de bucurie.
La masa de celebrare a noii vieți, care are loc la finalul evenimentului, fiul uneia dintre participante, venit și el la cină, își sărbătorea ziua de naștere – l-am felicitat cu toții, iar Diana a cântat cu vocea ei frumoasă pentru el… a fost un moment special de renaștere și celebrare pe care l-am trăit cu toții.
Dumitru se apropia de mine în primele două zile și îmi spunea cât de mult își dorește să învețe să simtă, întrebându-mă cum să facă asta… încercase totul, dar nu știa cum, și simțea cât de mult îi afecta relația romantică – era perceput ca nepăsător și rece de prietena lui și nu știa ce să facă. Eu îi spuneam mereu: „Doar fii aici, prezent, și vei afla singur răspunsul la întrebarea ta.”
La final, a menționat de mai multe ori că nu simțise niciodată atât de mult și atât de multe – era prima dată în viața lui când reușise să simtă.
Pentru mine, aceasta este o renaștere a sinelui adevărat, a corpului emoțional care fusese ascuns de fricile și durerile prin care trecuse în trecut.
Nadia era blocată și încarcerată într-o închisoare mentală a moralității stricte a religiei în care crescuse – nu i se permisese să simtă, să-și exprime nevoile sau să-și miște corpul; era blocată atât în idei, cât și în corp, cu o rigiditate care o ducea imediat în vină și rușine de fiecare dată când încerca să „calce peste” acele principii. Am observat asta imediat în prima zi, dedicată descoperirii blocajelor și lanțurilor. Era plină de vină, rușine și o moralitate strictă, critică și dură cu sine.
Deși lucrase peste zece ani cu sine în dezvoltarea personală, tot nu se simțea liberă. Spunea că nu poate dansa, căci nu i s-a permis, că nu știe cum și că îi e incomod.
Când o vedeam dansând atât de liber și expresiv în ziua eliberării, îmi râdea inima și-mi lăcrimau ochii – un om eliberat de lanțurile trecutului!
Radu, când a intrat în sala experienței, părea un om cu probleme de alcool sau adicție – spatele încovoiat, ochii rugători și parcă se ascundea să nu fie văzut. Un bărbat cu familie și copii, cu o afacere, dar paralizat de incapacitatea de a fi liber de opiniile altora; nu reușea multe, căci tot încerca să-i salveze pe toți și să fie de ajutor fiecăruia – ceea ce părea să-l supraîncarce cu sarcini și nevoi.
În procesele de exprimare îi era foarte greu; îl ducea frecvent la pământ, căzând în lacrimi și plângând cu voce tare, de parcă se apropia de un foc. Cu pași mici și multă susținere, a reușit să treacă peste… la sfârșitul zilei 2 era un alt om. Am observat cu toții transformarea în fața noastră – luminat la față, spatele drept, a apărut zâmbetul și parcă i-au apărut și ochii, cu o privire deschisă, ieșind dintr-un întuneric în care fuseseră.
Crescuse cu un tată foarte violent, care tortura familia și pe care îl ura atât de mult, încât trăia o viață dedicată să fie diferit… ceea ce îl făcea un martir și un sclav al nevoilor tuturor.
În ziua 3, nu-și putea imagina posibilitatea sau modul de a lua legătura cu tatăl său pentru a livra protocolul… dar, după ce a revenit cu rezultatul, era și mai transformat – parcă la toate cele transformate se adăugase o inimă mare! A apărut o undă de putere care se simțea de la el. A zis că nu-și imaginase asta posibil… și că tatăl său parcă așteptase acest contact, de parcă știa că va avea loc astăzi.
Cât de vindecător și puternic a fost acest moment nu pot exprima – dar a fost o renaștere pe care am urmărit-o cu toții. Cel mai interesant lucru este că fiecare ediție este diferită in felul său, pentru că fiece grup are caracterul și istoriile sale… este diferit cât pentru noi facilitatorii (căci cumva se aprofundează, și totodată creștem și noi cu fiecare ediție), atât și pentru cei care participă a doua sau a treia oară. Am observat că își permit să intre mai adânc - senzația ceia de parcă citești o carte bună a doua oară și începi să vezi lucruri care nu ai văzut de prima oară, doar aici vezi acele lucruri lucruri în sine, despre sine, în interiorul tău.
O revenire la putere și o conștientizare a curajului dormant au avut loc pentru toți, căci procesul Weekendului Transformațional face acest lucru inevitabil. Parte din motivația mea de a duce această misiune sunt aceste momente… și acum, după 7 ani de creare a acestuia, după mii de participanți care mi-au arătat cât de valoroasă este această cale, am alături încă o echipă de oameni care văd lumea în același fel. Nu poate fi nimic mai divin pentru mine decât binecuvântarea pe care o simt să pot face acest lucru.
Reflectiile co-facilitatorului Violeta Nastas
Anul acesta împlinesc 5 ani de când fac parte din comunitatea UncageX. A fost pentru mine o experiență cu totul specială să particip, în premieră ca mentor, la Weekendul Transformațional din Dublin. Acolo am avut ocazia să descopăr, cu adevărat, valoarea și abilitățile mele.
Am simțit pe pielea mea cât de important este să colaborez și să comunic autentic cu echipa, pentru a ne cunoaște în profunzime și pentru a obține rezultate reale, de impact. Am înțeles în sfârșit ce înseamnă să „țin spațiul” într-un astfel de context. Am trăit cât de profund este să fii prezentă alături de ceilalți, fără să intervin în procesul lor.
Am inteles cât de esențial este să nu privesc direct în ochi o persoană aflată într-un moment de vulnerabilitate profundă și nici să o ating, oricât de mult aș simți nevoia să o sprijin. Am înțeles că aceste gesturi pot scoate omul din starea lui interioară de procesare și eliberare, sau, mai grav, pot trezi sentimente de frică și respingere profundă – mai ales în cazul celor care suferă de boli grave sau au fost victime ale abuzurilor în copilărie. Un profesionist urmărește cu încredere procesul și oferă ajutor doar atunci când este cu adevărat nevoie. Acum știu că respectul față de ritmul, emoțiile și sacralitatea trăirilor fiecăruia este cheia unei vindecări autentice. Am trăit alături de colegii mei unele dintre cele mai profunde transformări.
Fiecare participant a trecut printr-un proces unic de eliberare. Totuși, anumite momente au rezonat puternic cu mine și au rămas adânc în sufletul meu.
Pe Ioana am văzut-o, în primele două zile, luptându-se cu o rezistență imensă – nu reușea să-și exprime emoțiile și nici să se integreze în grup. A fost greu de urmărit, dar am ales să-i țin spațiul cu blândețe. În ziua a treia, după protocolul cu mama și practicile intense, am fost martoră la o transformare uluitoare. S-a deschis. S-a luminat. Și și-a dorit, din proprie inițiativă, să repete exercițiile pe care le respinsese inițial. Am simțit eliberarea în ochii și în energia ei.
Vasile m-a impresionat profund. La început părea dur, închis, aproape respingător. Mi-a fost greu să-l privesc fără să simt o formă de tensiune. Apoi am aflat că a crescut cu un tată violent și alcoolic și că purta în el o frică nespusă. Protocolul cu tatăl său a fost magic – de parcă tatăl îl aștepta să-l cheme. În acel moment, am văzut o transformare uluitoare: fața i s-a luminat, iar postura i s-a îndreptat. A fost un moment profund, emoționant, pe care nu îl voi uita niciodată.
Eliza... era blocată. Prizonieră în tiparele impuse de religie, simțea că nu are voie nici măcar să-și miște corpul liber. Dubiile și fricile o țineau în loc. Am fost acolo cu ea, în procesul intens din primele două zile – când am lucrat cu identificarea fricilor, blocajelor și rănilor interioare. Ziua a treia i-a adus, prin protocolul cu mama și conectarea cu forțele proprii, o deschidere pe care am simțit-o și eu, fizic. O ușurare profundă, o acceptare sinceră de sine. Mi-au dat lacrimile.
Pentru mine, tot acest weekend a fost o trezire. O întoarcere la propria mea putere, dar și o reamintire a curajului care trăiește tăcut în fiecare dintre noi. Weekendul Transformațional are acest har rar – de a ne aduce înapoi Acasă. Nu acasă ca spațiu fizic, ci Acasă, în noi înșine.
Reflectiile co-facilitatorului Ion Capit
Primul meu turneu ca facilitator la WT cu UncageX — primăvara 2025, după un an de zile petrecut în procesul ghidat de mentoratul „Un An Cât Zece”
În acest text vreau să povestesc despre primul meu turneu ca facilitator la WT.
În unele sesiuni, Vadim anunța că mentorii juniori pot participa ca asistenți-facilitatori la WT, care urma să aibă loc la Londra și Dublin.
Două-trei zile nu-mi venea să cred că am ajuns la această etapă — unde am acceptat din prima să merg la Londra. La Dublin nu știam sigur dacă voi ajunge. Eram foarte bucuros și nerăbdător să vină mai repede evenimentul. Voiam cu tot sufletul să mă întâlnesc cu echipa: Vadim, Violeta și Viorica.
Noi suntem prima echipă de mentori juniori din istoria UncageX, creată de Vadim.
A venit și ziua evenimentului. Am plecat de acasă binecuvântat de soția și copiii mei, care mi-au dat putere și încredere. Pe drum am sunat-o pe Anișoara și am cerut binecuvântarea ei, pentru că tocmai născuse un pui de om — o fiică a lui Dumnezeu — și nu a putut participa la eveniment. Pentru prima dată în șapte ani a lipsit, dar a fost cu noi și cu echipa ei de îngerași pe tot parcursul evenimentului.
Violeta nu a putut veni la Londra, dar a fost la Dublin — o să povestesc despre ea mai încolo.
M-am întâlnit cu Vadim și Viorica, și totul a început foarte repede. Vadim a întrebat cine vrea să filmeze, să administreze, și imediat Viorica a luat telefonul. Eu (zahvozul) m-am gândit că vom avea un training mai serios, dar nimic — totul mergea atât de repede, încât nici n-am observat când au început să sosească participanții.
Când a început evenimentul și am făcut cunoștință cu participanții, am observat cum mulți spuneau că unul semăna cu sora lor, altul cu soțul, vecinul, mersul, privirea sau felul de a râde. Atunci am înțeles cu adevărat că niciun participant nu vine întâmplător la eveniment — universul îi aduce împreună pe cei care au nevoie unii de alții, inclusiv pe noi, facilitatorii.
În prima zi am participat și eu la câteva exerciții. Nu știam prea bine ce înseamnă „a ține spațiu”, dar simțeam în interior că sunt aliniat cu Vadim, Viorica și chiar cu Violeta și Anișoara, chiar dacă ele nu erau fizic acolo.
A doua zi, lucrând pe tema părinților, l-am observat pe Radu cum a început să tremure puternic când a rostit cuvântul „tată”. Tatăl lui fusese foarte violent, îl bătuse și îl torturase. Acest lucru i-a creat o frică adâncă, iar simpla amintire îl făcea să plângă și să tremure.
În a treia zi, când a venit momentul exercițiului de protocol verbal cu părinții, nu voia nici măcar să-și imagineze că-l sună pe tatăl lui. Fiind în spațiu, mă rugam să facă acel pas, pentru că știam cât de important este pentru el.
La un moment dat, a intrat în sală cu fața schimbată și a spus: „Am sunat și am vorbit. Incredibil.” Vadim l-a îmbrățișat. Privindu-i, vedeam cu ochii mei cum se întâmplă o vindecare. O renaștere a lui Radu.
Tot în a doua zi am început și eu să înțeleg ce înseamnă cu adevărat să ții spațiu. Trebuia doar să fiu prezent, aici și acum. În spațiu se întâmplă exact ceea ce trebuie să se întâmple.
Cu Viorica m-am simțit încrezător și în siguranță. M-am sincronizat cu ea rapid, ca și cum am mai fi făcut împreună multe evenimente înainte.
Vasile, un alt membru din „Un An Cât Zece”, a ajuns la exercițiul cu părinții și a spus că făcuse deja protocolul cu ambii. Vadim i-a sugerat să-l facă cu soția. Credeam că va fi ușor, dar a avut o rezistență enormă. Toți ieșiseră afară să facă sunete, doar el rămăsese pe scaun, neclintit. M-am apropiat de el de trei-patru ori, l-am încurajat și i-am spus că e puternic, că poate să o facă.
Când s-a întors de afară mi-a spus că a sunat-o. Mi-au dat lacrimile. M-a îmbrățișat și mi-a mulțumit pentru încurajare. I-am înmânat brățara. Cât de frumos este să vezi cum un om se vindecă în fața ta.
La exercițiul de privit în ochi, Marina, ajungând în dreptul Vioricăi, a început să plângă tare. Și Viorica a plâns. Sunt rude, iar Viorica simțea o tensiune cu Marina până atunci. S-au privit aproape un minut, apoi s-au îmbrățișat cu putere. Am fost martor la vindecare și la dragostea care curgea între ele.
În a treia zi la Londra, în prima pauză, Olga mi-a zis că a răcit și nu mai are voce. Știa că la final trebuie să strige — participase cu șase ani în urmă.
I-am spus: „Ai răcit special, cu gândul că trebuie să strigi. Dar e ok, se întâmplă.”
Când a venit momentul urletului, Viorica a lucrat atât de profund cu ea încât, deși era răgușită, a scos acel urlet de leoaică. La masa de celebrare, Olga a spus că nu știe de unde i-a venit puterea.
Apropo, fiul ei a împlinit 18 ani în acea zi și a venit și el. Noi am fost primii care l-am felicitat. Trei zile pline de miracole.
Dublin
La Dublin a venit și Violeta. Toată echipa era completă. Foarte puternic! Incredibil. Nu pot descrie în cuvinte cât de plăcut este să te întâlnești cu oamenii în realitate, nu doar online.
Din prima zi, când m-a văzut, Tudor s-a uitat în ochii mei și mi-a spus că privirea mea este identică cu a tatălui său. Tatăl lui fusese extrem de violent, iar Tudor își dorea cu disperare să nu fie ca el, devenind salvatorul tuturor — lucru de care toți profitau.
În prima și a doua zi, lucrând cu părinții, urla în sală, se ascundea în colțuri și trăgea șapca pe ochi.
În a treia zi, când a venit momentul protocolului, a spus că e imposibil. Dar a ieșit, apoi a revenit schimbat complet. Zâmbea, era încrezător, și-a găsit forța să-și sune tatăl. A spus că tatăl lui părea că aștepta acel sunet. A fost un moment incredibil de vindecare. Îi era schimbată fața, mersul, expresia — pur și simplu o renaștere.
Fără să fi vorbit între noi ce să facem în spațiu, eram atât de sincronizați încât nici nu realizam cât de bine ne simțeam unii pe ceilalți.
Zina, o doamnă care moștenea boala de cancer de la mama ei, a fost sceptică primele două zile. Nu voia să vadă sau să audă nimic, fără încredere, cu multe întrebări inutile.
Când a venit momentul protocolului cu mama ei, a spus că aceasta este decedată. Părea fără speranță. Vadim i-a spus că poate alege pe cineva care să o reprezinte pe mama ei. A ales-o pe Violeta.
Când s-a pus în genunchi, eu și Viorica ne-am apropiat unul de altul, cu lacrimi în ochi.
„Îți dai seama că în acest moment se vindecă un cancer?”
Asta m-a atins cel mai profund. Atunci mi-am spus: De asta sunt aici. Asta vreau să aduc lumii — lumină.
Datorită acestor două evenimente am înțeles că nu suntem doar o echipă de facilitatori.
Aceasta este misiunea noastră.
Cum zice Vadim: Dacă n-ai fi avut darul, n-ai fi ajuns aici.
Mulțumesc echipei pentru oportunitate.
Mulțumesc Domnului pentru încrederea în mine.
Mulțumesc mie pentru timpul pe care mi l-am dăruit.
Ahooooooo!
PAGINA EXPERIENTEI WEEKENDUL TRANSFORMATINOAL
Descoperă mai multe transformări a proceselor UncageX aici
