Aceasta este una dintre cele mai adânci răni transmise din generație în generație—rădăcina unei societăți pline de oameni deconectați de sine, mereu în căutarea validării prin salvarea altora.

Copilul unei mame mereu ocupate învață subtil că existența sa este o povară, un obstacol în calea succesului și liniștii ei. Nu pentru că mama îi spune direct acest lucru, ci pentru că energia și expresiile ei trădează această tensiune interioară. Copilul simte iritarea din priviri, graba cu care este „plasat” într-un loc sigur pentru ca ea să își continue munca.

În timp, el internalizează ideea că a avea nevoi proprii este ceva greșit. Vede că atunci când este liniștit, obedient și devine „de ajutor”, mama e mai relaxată. Așa că își ascunde dorințele, își îngroapă autenticitatea și învață că singura cale spre iubire este să fie cel care aliniază totul pentru ceilalți.

Așa se nasc adulții care:

👉 Se tem să își exprime opiniile, de frică să nu dezamăgească.

👉 Nu știu ce vor cu adevărat, pentru că și-au anulat dorințele de mici.

👉 Se specializează în salvarea altora, dar nu știu să se salveze pe sine.

👉 Atrag parteneri care au nevoie de „reparare” sau care, la rândul lor, sunt deconectați de sine.

Și acest tipar este amplificat de bărbații absenți emoțional, care fie fug de responsabilitate, fie cer să fie salvați și îngrijiți ca niște copii. Așa se creează un cerc de generații întregi de victime, care fie se sacrifică pentru alții, fie așteaptă ca cineva să îi salveze.

Am sa aduc aici o elaborare de la Richard C Schwartz, fondatorul IFS, pentru a mai oferi o latura a acestor tipare de gândire și comportament:

"În contextul modelului Internal Family Systems (IFS), exilul reprezintă acele părți ale noastre interioare care au fost rănite, abandonate sau respinse în relațiile exterioare, în special în copilărie. Aceste părți, numit exiluri, sunt adesea asemănătoare cu copiii vulnerabili din interiorul nostru, care poartă povara traumelor și a durerii emoționale. În cazul unei mame ocupate sau al unui părinte absent, exilurile sunt acele părți ale copilului care au fost neglijate, criticate sau respinse, lăsând în urmă o rană profundă.

Cum se formează exilurile (Gândire de victimă)?

Copiii sunt adesea învățați să-și ascundă durerea emoțională sau teama, deoarece adulții din viața lor reacționează la acele sentimente cu impatiență, negare, critică sau respingere. De exemplu, un copil care plânge poate fi pedepsit sau ignorat de către un părinte ocupat, care nu are timp sau răbdare să se ocupe de nevoile emoționale ale copilului. Acest comportament al părintelui este preluat de către părțile manageriale ale copilului, care încep să trateze acele părți vulnerabile din interior cu aceeași severitate: le împing în afara conștiinței, le blochează accesul la Sinele autentic și le fac să se simtă și mai vulnerabile.

Exilurile sunt, de fapt, victimele sistemului nostru interior. Ele poartă povara traumelor trecute și sunt adesea închise în "închisori" mentale, unde nu mai au acces la iubire sau îngrijire. Aceste părți rămân blocate în trecut, purtând sentimente de teamă, rușine, tristețe sau singurătate. De exemplu, un copil care a fost respins de un părinte absent poate dezvolta un exil care se simte neîndrăgit sau nevalorificat, iar acest sentiment îl va însoți pe tot parcursul vieții.

De ce exilurile devin extreme?

Deși exilurile sunt mai puțin vulnerabile la evenimente alarmante din prezent, ele cresc în intensitate pe măsură ce încercă să iasă din "închisoarea" lor interioară. Aceste părți devin disperate să-și spună povestea și să fie ascultate, dar, din cauza fricii și rușinii, ele pot cauza flashback-uri, coșmaruri sau accese bruște de durere emoțională. De exemplu, un copil care a fost neglijat de o mamă ocupată poate dezvolta un exil care se simte abandonat și care, în viața adultă, îl determină să caute relații în care se simte iarăși neglijat sau respins.

Exilurile caută salvare și redențiune, adesea întorcându-se la persoane care le amintesc de părintele absent sau chiar la abuzatorul original. Ele sunt dispuse să plătească orice preț pentru o cantitate mică de acceptare sau iubire, chiar dacă aceasta înseamnă să îndure mai multă degradare sau abuz. Acest comportament este motivat de o credință profundă că nu merită iubire sau că singura modalitate de a supraviețui este să se sacrifice.

Cum se manifestă exilurile în viața de adult?

Când exilurile preiau controlul, persoana poate experimenta relații abuzive repetitive sau dificultăți în a părăsi astfel de relații. De exemplu, un adult care a avut o mamă ocupată și un tată absent poate fi atras de parteneri care îi reproduc dinamica din copilărie: parteneri distanți, neglijenti sau chiar abuzivi. Exilurile îi determină să rămână în aceste relații, deoarece ele speră într-un final să fie "salvate" sau iubite.

În concluzie, exilurile sunt victimele sistemului nostru interior, părți vulnerabile care poartă povara traumelor trecute și care caută disperată iubire și acceptare. Ele sunt adesea blocate în trecut, dar, odată ajutate și eliberate de povară, pot găsi pace și vindecare. În contextul unei mame ocupate sau al unui părinte absent, exilurile reprezintă acele părți ale copilului care au fost neglijate și care continuă să sufere în viața adultă, până când sunt recunoscute și vindecate.

Managerii (Controler, Abuzor)

Ținând exilații sub control, managerii trăiesc cu teama că aceștia ar putea scăpa. Diferite tipuri de manageri adoptă strategii diverse pentru a evita interacțiunile și situațiile care ar putea declanșa un exilat. Pe măsură ce descriem unele dintre cele mai comune roluri manageriale, trebuie să avem în vedere că managerii (la fel ca pompierii) sunt forțați în aceste roluri. Deși cred că trebuie să facă ceea ce fac, acest lucru nu le aduce plăcere. De teama că cea mai mică ofensă sau alarmă ar putea activa o parte interioară rănită, managerii încearcă adesea să mențină persoana în control asupra tuturor relațiilor și situațiilor.

Există multe tipuri de manageri. Un manager poate fi extrem de intelectual și eficient în rezolvarea problemelor, dar obsedat de reprimarea sentimentelor. Clienții numesc adesea acest tip de manager „gânditorul”, „controlorul” sau un nume similar. În mod asemănător, unii manageri urmăresc succesul profesional sau acumularea de avere pentru a plasa persoana într-o poziție de putere și a o distrage de la emoțiile dificile. Acest manager motivator poate fi extrem de critic, un supraveghetor dur care nu este niciodată mulțumit de rezultate sau de performanța persoanei.

„Negatorul” este un manager care distorsionează percepțiile pentru a împiedica persoana să vadă și să răspundă la feedback-ul riscant. Protectorul care încearcă să evite riscul interpersonal este adesea preocupat de situațiile care ar putea trezi furie, sexualitate sau frică. Acesta poate fi un pesimist pasiv, care erodează încrederea în sine a persoanei și îi sabotează performanța, menținând-o apatică și retrasă, astfel încât să nu încerce să se apropie de cineva sau să aibă curajul să-și urmărească obiectivele. În schimb, pesimistul poate căuta și accentua orice defect al unei persoane dorite, pentru a submina atracția și a evita apropierea.

În cazul persoanelor care au fost grav abuzate, această parte poate deveni un „terorist interior”, asumând trăsăturile agresorilor și speriindu-i pe exilați astfel încât să rămână ascunși.

Managerii și stereotipurile de gen

Având în vedere că trăim într-o cultură patriarhală, mulți manageri se manifestă în moduri stereotipice din punct de vedere al genului. Femeile sunt adesea socializate să se bazeze pe un manager perfecționist în ceea ce privește aspectul și comportamentul. Acest manager crede că trebuie să fie perfect și să mulțumească pe toată lumea, altfel va fi abandonat și rănit. De asemenea, multe femei sunt învățate să se bazeze pe un manager care se ocupă excesiv de ceilalți. Aceste părți extreme de îngrijire le împing să-și sacrifice în mod constant propriile nevoi pentru alții și le critică ca fiind egoiste dacă își afirmă dorințele.

Pe de altă parte, bărbații sunt adesea socializați să se bazeze pe un manager entitled sau competitiv, care îi încurajează să obțină orice își doresc, indiferent de cine suferă în urma acțiunilor lor. Alte roluri manageriale frecvente includ „îngrijoratul hiperactiv” (sau santinela), care se simte mereu în pericol și este într-o stare continuă de alertă față de posibile amenințări. Acest manager proiectează scenarii catastrofale în fața unei persoane atunci când aceasta ia în considerare un risc.

Mai există și „managerul dependent”, care îi spune persoanei că este o victimă și o menține într-o stare de neajutorare, astfel încât ceilalți să fie nevoiți să aibă grijă de ea.

Rolul fundamental al managerilor

Toate aceste roluri au un scop comun: să țină exilații departe de conștiință, atât pentru protecția acestora, cât și pentru a proteja sistemul de emoțiile și gândurile lor. Când emoțiile exilate se revarsă peste zidurile interioare, amenință capacitatea persoanei de a funcționa. Managerii anticipează aceste sentimente exilate, menținând controlul și evitând situațiile necunoscute sau imprevizibile; de asemenea, încearcă să mulțumească persoanele de care depinde individul.

Pentru a menține acest control intern și extern, managerii pot oferi persoanei o imagine de succes și un impuls puternic spre realizări academice, profesionale sau financiare. Succesul nu doar că aduce control asupra relațiilor și alegerilor, dar și distrage de la sentimentele interioare de rușine, frică, tristețe și disperare.

Pe de altă parte, dacă un manager pesimist, dependent sau anxios domină sistemul interior, viața clientului poate fi marcată de încercări fără convingere și eșecuri repetate, care îl protejează de responsabilitate și dezamăgire. Alte instrumente manageriale comune includ obsesii, compulsiuni, izolare, pasivitate, amorțeală emoțională, detașare, senzația de irealitate, fobii, atacuri de panică, tulburări somatice, episoade depresive, hipervigilență și chiar coșmaruri. (Da, coșmarurile pot fi o strategie a unui manager, mai degrabă decât o încercare a unui exilat de a ieși la suprafață.)

Dilema managerilor

Rigiditatea și severitatea strategiilor manageriale sunt direct proporționale cu gradul în care un manager percepe (corect sau nu) că persoana este în pericol de a fi rănită din nou. Asemenea copiilor parentificați în familii disfuncționale, managerii nu sunt echipați pentru a conduce, dar simt că nu au altă opțiune. Povara responsabilității lor contribuie la rigiditatea și extremismul lor. Nu doar că trebuie să gestioneze un mediu pe care îl percep ca fiind periculos, dar trebuie și să mențină controlul asupra exilaților, protejând întregul sistem de amenințări.

În acest fel, și managerii sunt neglijați, suferinzi și înfricoșați. În cartea Drama copilului dotat, Alice Miller (1981) descrie situația copiilor parentificați, care este identică cu dilema multor părți manageriale din familiile interne.

Pacienta descrisă de Miller era fiica cea mare a unei femei de succes:

„Eram bijuteria coroanei mamei mele. Îmi spunea mereu: ‘Pe Maja te poți baza, ea se descurcă’. Și mă descurcam. Aveam grijă de frații mei mai mici ca ea să-și poată continua cariera. A devenit mai faimoasă, dar nu am văzut-o niciodată fericită. De câte ori am tânjit după ea în serile singuratice. Cei mici plângeau, iar eu îi consolez, dar eu însămi nu am plâns niciodată. Cine ar fi vrut un copil care plânge? Singura modalitate de a câștiga dragostea mamei mele era să fiu competentă, înțelegătoare și controlată, să nu îi pun niciodată la îndoială acțiunile și să nu îi arăt cât de mult îmi lipsește.” (p. 68)

Asemenea acestui exemplu, când managerii perfecționiști și căutători de aprobare vorbesc, ei descriu adesea cum își ascund singurătatea și suferința, sacrificându-se pentru a menține viața persoanei pe linia de plutire. La fel ca exilații, managerii sunt de multe ori copii interiori care tânjesc după grijă și vindecare. Spre deosebire de exilați, însă, ei cred că trebuie să-și ascundă vulnerabilitatea și să se sacrifice pentru sistem. Cu cât devin mai competenți, cu atât sistemul se bazează mai mult pe ei, iar ei se simt tot mai copleșiți de responsabilitate și putere. În cele din urmă, ajung să creadă că doar ei sunt responsabili pentru succesul și siguranța persoanei, ceea ce îi face și mai reticenți în a ceda controlul în fața Sinelui.

Pompierii (Salvator)

În ciuda tuturor eforturilor managerilor, lumea găsește mereu o cale de a străpunge apărarea acestora și de a activa exilații. În plus, atunci când suntem obosiți sau bolnavi, garda managerială slăbește inevitabil. Oricare ar fi cauza care declanșează emoțiile exilate, activarea acestora reprezintă o urgență care convoacă un alt set de protectori. Numim acest grup „pompieri” deoarece reacționează la apariția exilaților ca și cum s-ar fi declanșat o alarmă, făcând tot ce consideră necesar pentru a distrage atenția de la sau a suprima furtuna emoțională a exilatului, fără (sau cu foarte puțină) preocupare pentru consecințele asupra corpului sau relațiilor clientului.

Cu toții avem o ierarhie a activităților de pompier, astfel că, dacă prima și cea mai blândă strategie nu funcționează, trecem la următoarea. De exemplu, pentru clienții cu bulimie, prima tactică a pompierului implică de obicei mâncarea, dar dacă aceasta nu este eficientă, echipa de pompieri a clientului va încerca alte măsuri, precum droguri, alcool, sex, automutilare sau furt. În vârful ierarhiei, pentru mulți clienți, se află confortul suprem al suicidului. Terapia tradițională vede comportamentele pompierilor ca fiind patologice, însă în cadrul modelului IFS (Internal Family Systems), recunoaștem intenția protectoare a pompierilor și negociem cu ei pentru a permite Sinelui clientului să ajute la problema de bază a emoțiilor exilate.

Tehnicile pompierilor includ activități de amorțire emoțională, precum automutilarea, consumul excesiv de alimente, abuzul de droguri sau alcool, disocierea și asumarea riscurilor sexuale. Un pompier va încerca, de obicei, să preia controlul asupra persoanei într-o asemenea măsură încât aceasta să nu simtă nimic altceva decât o nevoie compulsivă de a se angaja într-o activitate disociativă sau de auto-liniștire. Pompierii pot determina o persoană să devină egocentrică, exigentă (narcisistă) și nesățios de orientată spre acumulare materială. Activitățile lor pot include și satisfacția intensă a furiei, exaltarea și plăcerea furtului sau confortul gândurilor și tentativelor suicidare.

Deși pompierii au același scop de bază ca managerii—să țină exilații departe de conștiință—strategiile lor tind să fie destul de diferite (și adesea în conflict) cu cele ale managerilor. Managerii se străduiesc să mențină persoana sub control în orice moment și să mulțumească pe toată lumea. De obicei, sunt foarte raționali, planificatori și capabili să anticipeze și să prevină situațiile declanșatoare. Pompierii, pe de altă parte, reacționează la apariția unui exilat. Ei scot persoana de sub control și nemulțumesc pe toată lumea (cu excepția cazurilor în care comportamentul este acceptat social, cum ar fi munca excesivă sau dieta strictă). Aceștia tind să fie reactivi, impulsivi și lipsiți de gândire analitică. Spre deosebire de manageri, care încearcă să închidă exilații în afara conștiinței, pompierii caută ceva care să îi calmeze și să îi liniștească.

La rândul său, impulsivitatea și extremismul comportamentelor pompierilor declanșează un val de critici din partea managerilor, atât intern, cât și din partea celor din jurul clientului. Deși managerii pot depinde de pompieri și chiar să le solicite intervenția, îi atacă ulterior pentru că au pus persoana în pericol și au determinat-o să fie indulgentă, slabă sau insensibilă față de ceilalți. Dinamica tipică dintre manageri și pompieri este un ciclu vicios care se repetă și escaladează: rușinea impusă de manageri activează exilații, ceea ce energizează pompierii, ceea ce alarmează managerii, și tot așa. Ca rezultat, managerii și pompierii sunt niște tovarăși de drum ciudați și inconfortabili, fiind adesea în conflict.

Chiar și persoanele care nu prezintă simptome severe și care nu au fost rănite grav sunt organizate intern conform acestor trei grupuri: manageri, exilați și pompieri. Acest lucru se întâmplă deoarece cu toții suntem socializați să exilăm diverse părți din noi înșine, iar odată ce acest proces începe, rolurile de conținere și distragere ale managerilor și pompierilor devin necesare. Dacă am scrie un manual de diagnostic bazat pe modelul IFS, am începe prin a clasifica simptomele de sănătate mintală în funcție de care grup de părți este la conducere în interior. Această modalitate de a înțelege echilibrul necesar pentru supraviețuirea umană ni se pare mult mai puțin patologizantă decât orice versiune a Manualului de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM; American Psychiatric Association, 2013). De exemplu, managerii domină adesea sistemele persoanelor care suferă de depresie cronică, exilații domină la cei care experimentează episoade intense de tristețe sau frică, iar pompierii domină persoanele cu probleme de dependență.

Durata tratamentului în modelul IFS este corelată cu nivelul de încredere al sistemului în Sine și cu cât de polarizate sunt părțile, mai degrabă decât cu severitatea simptomelor clientului. În general, cu cât o persoană a avut o experiență traumatică mai îndelungată și mai sadică, cu atât sistemul său va fi devenit mai polarizat și părțile sale vor avea mai puțină încredere în conducerea Sinelui."

Dar acest lanț poate fi rupt. Sunt mai multe căi de a ajunge la integritate și adevăratul sine.

Reconectarea la sine nu este o întâmplare, ci o alegere.

Dacă ai crescut așa și simți că te-ai pierdut pe drum, este timpul să-ți recapeți puterea.

Dacă ești acel copil, sau acea mamă, este timpul să pășește spre schimbare și recuperare a sinelui. Fă pasul!