De la Babysitter la Mentor

M-am născut într-un loc cu rădăcini adânci — acolo unde, odinioară, călărașii păzeau hotarele Moldovei și duceau cu cinste poșta domnească.

Călărașii erau oșteni de cavalerie, veghetori ai liniștii, purtători de vești.

Numele orașului meu, Călărași, nu e întâmplător. E moștenire și misiune.

Poate de acolo mi se trage și mie rostul: să stau dreaptă, să apăr ce e al meu și să duc mai departe lumina — în familia mea și în inimile oamenilor pe care îmi este dat să-i întâlnesc.

Rostul mi l-am aflat prin multe cărări și încercări.

La școală eram o fată visătoare, dar cu picioarele pe pământ. Iubeam cărțile bune, dar și hainele frumoase. Matematica mă fascina, dar și muzica populară de duminică dimineața, din difuzorul vechi de pe pervaz.📻

Am urmat școala medie în oraș, apoi am absolvit Colegiul Politehnic din Chișinău. Voiam să am o meserie, dar și să fiu liberă. Mama plecase în Italia, într-un moment fragil al adolescenței mele. Ne auzeam rar, iar vocea ei era mereu obosită. Știam că muncește din greu. Știam că trăiește printre străini, dar cu gândul la noi, cei trei copii.

În mine ardea o dorință simplă, dar puternică: să am banii mei, să nu mai cer, să nu mai aștept. Să pot cumpăra, ajuta, pleca — fără să mai depind de nimeni.🎁

La 19 ani, cu inima bătând mai tare decât roțile trenului, am decis să plec la mama. Nu în vacanță, nici cu flori, ci cu un dor uriaș — dorința sfâșietoare de a fi împreună, de a umple golul care mă rodea seară de seară.

Era o decizie de copil, dar și una de adult. Copilul voia să o strângă în brațe. Femeia care abia se năștea în mine voia să nu mai depindă de nimeni. Să muncească. Să agonisească.💰

Eram foarte curajoasă. Încercam de toate. La 19 ani, curajul a fost să plec fără să știu când voi ajunge în mult-așteptata Italie. Fără documente, dar foarte bine instruiți despre cum și când să ne ascundem.

Gândul că trebuie să traversez râuri prin păduri, așa cum au făcut mulți la început, mă speria cumplit. Dar asta nu m-a oprit. Știam că eu nu ar fi trebuit să trec prin așa ceva… și totuși, ce a urmat a fost provocator și pentru mine.

Voiam la mama. Voiam să-mi fac banii mei.👛

A venit și ziua cea mare. Am pornit cu trenul. La plecare, două prietene bune, Lilia și Tanea, mi-au pus în brațe un cățel de pluș.„Ia-l cu tine,” mi-au zis. „Să nu fii singură... El te va proteja și îți va aminti de noi. ” 🐕 Au spus-o cu lacrimi în ochi.

M-am dus în lume cu o jucărie și o rugăciune strânsă în piept. Un suflet-pereche tăcut, dar cald, care a dormit cu mine, a ascultat plânsul meu în tăcere și mi-a amintit — când nu mai știam cine sunt — că cineva, acolo, mă iubește.♥️

La 19 ani, n-am avut hartă. Am avut credință. O mamă la capăt de lume și un cățel de pluș care-mi ținea de urât.

Pentru mine, plecarea a fost cea mai curajoasă formă de iubire.

Drumul a fost un labirint cu furtuni. Tren, autobuz, mașină... o noapte în ploaie, alta în frig. Nu știam în ce oraș suntem, unde mergem, când vom ajunge, unde vom dormi. Mergeam și cel mai des, mă rugam.

„Doamne, să o mai văd o dată pe mama. Să o îmbrățișez. Atât.”✨️

Într-o vamă, ploua cu găleata. A trebuit să stăm ascunși într-o pădure, cât timp șoferul verifica dacă vama e liberă. Am stat acolo, uzi, flămânzi, pierduți.

Sufletul mi-era gata să cedeze, dar lacrimile refuzau să iasă. Ca să nu plâng, am început să râd. Un râs care mi-a ținut inima să nu crape.

Cel mai tare m-a speriat un moment dinainte de vamă, când un domn a spus:

„Acum trebuie să achitați drumul.”

Pe atunci, așa era: jumătate din bani se plăteau la plecare și jumătate la sosire. Dar el a hotărât să ceară banii înainte de vamă.

Atunci am simțit că s-a terminat. Era pădure peste tot. M-am gândit: „Dacă fug, cine mă va găsi?”

Nu mai trecea nici ziua, nici ora… totul era o eternitate.

Într-un final, a trecut cu bine și toți am fost în siguranță.

Îmi amintesc și acum... și se face pielea de găină.

Când, în sfârșit, am ajuns, cineva a spus:

„Ultima stație: Padova.”

Mama era la Asti.

Eu eram într-un loc necunoscut, fără limbă, fără direcție, dar cu cățelul de pluș în brațe și cu mama pe care o căutam cu toată ființa mea.

Credința în Bunul Dumnezeu nu-mi era străină. O purtam în mine, tăcut — ca pe un drum sigur, chiar și când nu-l vedeam.

După câteva ore de neliniște în Padova, a venit fratele meu mai mare, Mihai. Când l-am văzut, m-a cuprins o bucurie nemărginită. Eram în siguranță.

El m-a dus la mama. Când am intrat în odaia ei, un nod mi s-a pus în gât. Unul cum n-am mai simțit niciodată.

Într-un colț al camerei, mama avea un altar mic, făcut de ea. Și acolo, între icoane și lumânări, era o fotografie cu mine.

Eu — copilul ei rătăcit prin lume. Fetița ei, plecată spre ea, fără siguranță, dar cu credință.

Atunci am înțeles cât de adâncă fusese așteptarea. Mama nu doar mă aștepta. Se ruga pentru mine. În fiecare zi. Cu ochii împreunați, cu genunchii plecați, cu inima legată de o singură dorință: să ajung cu bine.

Toate necazurile mele au fost păzite de rugăciunile ei.

Și din ziua aceea, n-am mai pus niciodată la îndoială puterea unei mame care se roagă.Primul meu serviciu în Italia a fost ca babysitter la o familie de albanezi.

Aveau un băiețel de trei ani, frumos foc, dar… cu o limbă ascuțită ca lama.

Nu știam o boabă de italiană. Așa că el, cu toată inocența copilăriei, îmi spunea verzi și uscate — prostii, una mai colorată ca alta. Iar eu, mândră nevoie mare, le învățam cu entuziasm și le rosteam tare, clar, cu accentul acela de parcă mă născusem în inima Romei.

Până într-o zi, când m-am întâlnit cu mama. Emoționată, i-am arătat cât de bine „vorbeam” italiană. Ea m-a ascultat vreo 30 de secunde, apoi a făcut ochii mari, s-a înroșit și mi-a spus, stins:

„Violeta… da’ tu știi ce vorbești?!”❓️

A fost prima mea lecție de vocabular. Una pe care n-am s-o uit niciodată.

Și atunci am înțeles: în Italia nu doar muncești. Înveți. Greșești. Râzi de tine și mergi mai departe.⤴️

După perioada cu băiețelul vorbăreț, am trecut la un alt registru: compania unui cuplu de bătrâni. Două lumi complet diferite — de la „Mamma mia!” strigat din toți plămânii, la șoapte despre al Doilea Război Mondial și despre cum se făcea vinul în Piemonte.

Timp de doi ani, le-am fost aproape. Ascultam, vrând-nevrând, toată istoria lor, a neamului, a vecinilor de bloc. În fiecare zi.

O muncă grea, dar tăcută. M-a învățat răbdarea. Am învățat să ascult… chiar și atunci când nu înțelegeam mai nimic.

Au urmat apoi alte experiențe, ca badantă și menajeră… unde am fost umilită, tratată ca o cârpă.

În tăcere, cu lacrimi înghițite, continuam pentru că nu aveam încotro.

După acea etapă, am ajuns într-o companie de curățenie. Muncă fizică, praf, mizerie, fără cuvinte frumoase. Doar efort. Doar oboseală.🙈

Până într-o zi… făceam curat într-un birou de vânzări auto și un angajat — un italian sobru, cu o privire pătrunzătoare — mi-a spus, fără ocolișuri:

„Locul tău nu e aici.”

Acea frază a fost ca o sămânță aruncată într-un suflet obosit, dar viu.

M-a pătruns. M-a durut. M-a trezit.

M-am gândit la ea zile întregi, în timp ce spălam podele și căram găleți.

Și într-o dimineață, m-am trezit cu un gând clar:

„Trebuie să învăț. ACUM.”🎓

Zis și făcut.

Uneori, e nevoie doar de un singur om care să-ți spună că meriți mai mult — ca să-ți amintești că ai fost făcută pentru mai mult.

Visam în taină la o altă Violeta. Nu cea care muncea de dimineață până noaptea. Cea care avea un potențial.

Eram deja căsătorită cu Roman și aveam un băiețel. Relația scârțâia din toate încheieturile, iar eu devenisem severă cu propriul copil. Prea severă.

Ceva în mine striga după schimbare. Știam că există o cale, dar nu știam unde s-o găsesc…

Până când am întâlnit-o pe Alexandra.

Ea m-a îndrumat către UncageX .

Țin să-i mulțumesc pe această cale.

A fost o revelație. Tot ce se practica în UncageX vibra cu ceva profund din mine.

Era ca și cum cineva punea în cuvinte o parte din mine pe care o pierdusem.

După doi ani de muncă cu mine însămi, învățasem să-mi scriu dorințele.🎁

Și într-o zi, prin 2022, am scris într-un carnețel uitat:

„Vreau să devin mentor.”

Îmi doream să revin la mine. La Violeta cea autentică — femeie, mamă, soție.

Apoi, să pot fi far și pentru alte femei, ca să nu se piardă.

UncageX e un spațiu diferit. Real. Vindecător.

Cu practici transformaționale, cu terapie prin mișcare, cu instrumente care-ți sparg fricile și blocajele.

După ani în care i-am pus pe toți pe primul loc… m-am ales, în sfârșit, pe mine.

Acolo a început, cu adevărat, transformarea.

Acolo am înțeles că nu trebuie să devin altcineva.

E suficient să-mi amintesc cine sunt.

La început, nu știam exact ce caut. Știam doar că m-am pierdut undeva între ce eram, ce voiau alții de la mine și ce nu mai aveam curaj să visez.

Am fost la retreat cu soțul meu. Apoi la weekendul transformațional — tot împreună.

Dar apoi… a venit „Un an cât zece”.

Un program care nu m-a învățat ce să devin, ci cum să mă întorc acasă. În mine.

Și când am fost cucerită de acest program, pentru prima oară, soțul meu parcă vedea în mine ceea ce eu abia începeam să recunosc:

Putere.💪 Direcție.⤴️ Echilibru.⏳️

Am descoperit cele trei puteri interioare — nu în teorie, ci în carne, în ființă:

Tăcerea — care nu înseamnă absența sunetului, ci prezența viziunii.

Respirația — care nu doar că te ține în viață, ci te aduce înapoi în tine. E ca un dans între lumină și umbră, între acceptare și mișcare.

Mișcarea — care nu e doar trup, e energie pură. Cu fiecare pas conștient, viața capătă gust, ritm și sens.

A venit ziua când mentorul meu, Vadim, mi-a spus că sunt „coaptă bine” și am șansa să fiu mentor în UncageX.Am zis imediat: „DAAAA!”, doar ca să-mi amintesc că acest vis era scris cu 3 ani în urmă, într-un carnețel uitat.

Doar că zi de zi… lucram la el, fără să știu.

Astăzi, sunt mentor.

Dar mai întâi… am fost ucenică. A propriei mele vieți.

Nu-mi plâng de milă. Aleg să trăiesc. Să simt. Să slujesc.

Cu Dumnezeu în inimă și cu toate lecțiile UncageX arse în carne vie.

Ajut femei și bărbați să se regăsească — așa cum m-am regăsit eu.

Îi învăț să-și exprime nevoile, emoțiile, dorințele… fără rușine, fără frică.

Astăzi, EU sunt ACASĂ.🏡

Pe un vârf de munte, în Apeninii Italiei, împreună cu familia mea — Roman și copiii noștri, Cristian și Noemi, și cele două pisici: Jassy și Leone într-o liniște care altădată părea imposibilă.

Într-o bucurie simplă, curată, ca aerul de aici, de sus.Fără lux, dar cu sens.

Fără perfecțiune, dar cu recunoștință.

Am învățat că viața nu e despre a fugi de întuneric… ci despre a căuta și a găsi LUMINA.✨️

Am ales lumina.☀️

Am ales viața.❤️

Am ales să nu mă mai ascund de mine.🙂

Nu rămâne în întuneric. Drumuri există.TU ce alegi astăzi?

– Să taci sau să te exprimi?

– Să rămâi sau să pleci?

– Să te pierzi sau să te regăsești?

Descopera mai multe istorii ca si a mea aici + incepe si tu transformarea aici

Sursa: una dintre noi