Povestea Lăcrămioarei nu este doar despre descoperirea unui talent. Este despre ceea ce poate reapărea într-un om atunci când, după ani de adaptare, pierdere și viață trăită pentru ceilalți, începe să se întâlnească din nou pe sine.

Patru ore de babysitting pentru o oră de canto.

Atât de mult iubea Lăcrămioara muzica încât, pentru o perioadă din viața ei, acest schimb i se părea firesc.

Cânta.

Lucra cu vocea.

A investit timp și bani în canto.

A făcut coruri.

Muzica nu era doar un lucru care îi plăcea. Era o parte vie din ea.

Apoi a venit în Anglia.

Și, într-un moment care poate părea banal din exterior, a luat o decizie:

„Dacă nu se poate aici, las.”

Mai târziu avea să o spună și mai direct:

„Am îngropat pur și simplu muzica.”

Au urmat aproximativ opt ani și jumătate în care nu s-a mai implicat în muzică așa cum o făcuse înainte.

Nu pentru că talentul dispăruse.

Nu pentru că muzica încetase să conteze.

Viața mersese înainte.

Iar o parte din ea rămăsese în urmă.

Nu trebuie să-ți distrugi viața ca să te pierzi pe tine

Când vorbim despre „a te pierde”, ne imaginăm uneori ceva dramatic.

O prăbușire.

O criză.

O viață complet scăpată de sub control.

Dar de multe ori nu arată deloc așa.

Continui să funcționezi.

Muncești.

Te muți într-o altă țară.

Ai grijă de oameni.

Îți îndeplinești responsabilitățile.

Te adaptezi.

Faci ceea ce trebuie făcut.

Și tocmai pentru că încă funcționezi, poți să nu observi cât de multe părți din tine au încetat să mai participe la viața pe care o trăiești.

Lăcrămioara vorbește în interviul nostru despre o perioadă cu multă alergătură, multă slujire și multă dăruire.

Apoi spune câteva cuvinte care schimbă sensul întregii povești:

„Dar nu știam unde sunt eu.”

Ajunsese din nou în Anglia după înmormântarea mamei.

Era într-o perioadă grea.

Iar întrebarea nu mai era doar:

Ce fac acum?

Era mult mai profundă:

Unde sunt eu în toată viața aceasta?

Poți fi prezent pentru foarte mulți oameni și absent din propria viață

Este una dintre contradicțiile pe care le întâlnim des în munca noastră la UncageX.

Omul poate fi responsabil și totuși deconectat.

Poate fi generos și totuși să nu știe ce vrea.

Poate avea grijă de ceilalți și totuși să nu mai știe ce îl face viu.

Poate construi o familie, o carieră, o viață într-o altă țară și, undeva pe drum, să transforme anumite părți ale lui în ceva „nepractic”, „imposibil”, „pentru mai târziu” sau pur și simplu:

„Asta nu mai este pentru mine.”

Uneori este nevoie să renunțăm la anumite lucruri.

Nu fiecare pasiune trebuie transformată într-o profesie.

Nu orice vis vechi trebuie recuperat.

Dar merită făcută o distincție:

Ai ales cu adevărat să lași acel lucru?

Sau viața a devenit atât de ocupată cu supraviețuirea, adaptarea și responsabilitatea încât ai încetat să mai verifici dacă alegerea aceea încă te reprezintă?

În cazul Lăcrămioarei, ceea ce a început să reapară nu a venit sub forma unui plan de carieră.

Nici măcar nu a venit exact în forma veche.

Și aici povestea devine mult mai interesantă.

Uneori nu te întorci la cine ai fost. Descoperi cine ai devenit.

În timpul Retreatului Regăsirea Sinelui, Lăcrămioara povestește că a început să poată sta mai aproape de ceea ce era în ea.

Să vadă durerea.

Să vadă rănile.

Să observe ceea ce purtase.

Și să stea cu ele suficient cât să le privească.

Într-una dintre zile, după o sesiune de dimineață, au început să-i vină versuri în minte.

Era timpul mesei.

În loc să meargă mai departe cu programul obișnuit, și-a luat caietul și s-a dus în cameră.

În aproximativ 40 de minute a scris o poezie de nouă strofe.

Nu plecase la retreat ca să devină poetă.

Nu acesta era obiectivul.

Nu fusese pus în plan.

Ea însăși spune despre ceea ce s-a întâmplat:

„Pur și simplu a venit.”

Și poate tocmai asta merită observat.

Procesul de regăsire nu înseamnă întotdeauna că găsești răspunsul la întrebarea:

„Ce trebuie să fac cu viața mea?”

Uneori începe înainte de asta.

Începi să ai din nou acces la tine.

La ceea ce simți.

La ceea ce ai ignorat.

La ceea ce vrei să exprimi.

La ceea ce te mișcă.

La ceea ce nu mai vrei să ascunzi.

Și abia după aceea începi să vezi ce poate ieși din acel loc.

Ascultă povestea Lăcrămioarei în propriile ei cuvinte

Text înainte de embed:

Nu am vrut să reducem această poveste la un testimonial de două minute.

În conversația completă, Lăcrămioara vorbește despre muzică, familie, pierderea mamei, singurătate, procesul ei în UncageX, retreat, mentorat și despre felul neașteptat în care poezia a început să apară în viața ei.

VEZI INTERVIUL COMPLET PE YOUTUBE → LINK YOUTUBE AICI

Primul impuls a fost să ascundă chiar și lucrul pe care tocmai îl descoperise

Există un detaliu din poveste care spune poate mai mult decât succesul poeziei.

Când i s-a propus să publice una dintre primele creații, Lăcrămioara a acceptat cu o condiție:

fără numele ei.

Nu voia să fie văzută.

În interviu descrie foarte direct locul în care se afla atunci:

„Nu existam. Eram atât de ascunsă…”

Aici descoperirea unui talent și capacitatea de a-l trăi sunt două lucruri diferite.

Poți avea voce și să nu o folosești.

Poți avea ceva de spus și să nu suporți să fii văzut spunându-l.

Poți crea ceva valoros și imediat să te retragi din spatele lui.

De aceea, transformarea nu poate fi măsurată doar prin:

„Ce ai descoperit?”

Întrebarea următoare este:

Poți să stai în față alături de ceea ce ai descoperit?

Treptat, Lăcrămioara a început să împartă ceea ce scria.

În grup.

Cu alți oameni.

Apoi mai departe.

Poeziile au început să producă reacții.

Nu pentru că explicau oamenilor ce ar trebui să simtă.

Ci pentru că puneau în cuvinte lucruri pe care mulți le trăiseră, dar nu reușiseră să le formuleze.

Lăcrămioara spune acum foarte simplu:

„Scriu ce am trăit.”

Scrie despre durere.

Despre liniște.

Despre procesele prin care trece.

Apoi le împarte.

Iar faptul că alți oameni se regăsesc în ele îi dă creației un sens pe care nu îl planificase la început.

Lucrul cu sine nu este numai despre ceea ce trebuie „reparat”

Există un risc în felul în care se vorbește astăzi despre dezvoltare personală.

Totul poate ajunge să fie despre rană.

Traumă.

Blocaj.

Frica pe care trebuie să o depășești.

Pattern-ul pe care trebuie să-l corectezi.

Lucrul care este „greșit” și trebuie vindecat.

Da, există momente când trebuie să privim ceea ce doare.

Dar dacă procesul se oprește acolo, omul riscă să-și construiască o nouă identitate tot în jurul rănii.

Eu și trauma mea.
Eu și blocajele mele.
Eu și ceea ce trebuie să repar în mine.

Regăsirea de sine trebuie să poată merge mai departe.

Pentru că sub ceea ce doare pot exista și părți ale omului care au fost abandonate, reprimate, uitate sau pur și simplu nefolosite ani de zile.

Lăcrămioara spune către finalul conversației ceva care merită reținut:

„Sunt și foarte multe lucruri frumoase care se arată, care eu am uitat de ele.”

Și adaugă că atunci când îți oferi timp să stai cu tine, începi să descoperi lucruri care erau deja acolo.

Asta schimbă perspectiva.

Nu te uiți în interior numai ca să descoperi ce este deteriorat.

Te uiți și ca să afli:

Ce este încă viu?

Ce ai uitat?

Ce ai micșorat?

Ce ai declarat imposibil?

Ce ai încetat să exprimi?

Ce parte din tine nu a dispărut, ci doar nu mai avea loc în viața pe care ți-ai construit-o?

La UncageX folosim uneori un cuvânt: fermentare

Fermentarea nu înseamnă că suferința este bună.

Nu înseamnă că trebuie să cauți durere.

Nu înseamnă că trebuie să rămâi într-o situație care îți distruge demnitatea doar ca să „înveți ceva”.

Este exact contrariul romantizării durerii.

Înseamnă că ceea ce s-a întâmplat poate rămâne doar rană, resentiment, fugă și comportament repetat inconștient.

Sau poate fi lucrat.

Exprimat.

Înțeles.

Procesat.

Integrat.

Iar atunci experiența poate deveni și informație.

Capacitate.

Profunzime.

O altă formă de relaționare cu tine, cu ceilalți și cu viața.

Nu schimbi faptul că ceva a durut.

Schimbi ce mai poate face acea experiență cu tine de acum înainte.

În povestea Lăcrămioarei există o expresie foarte concretă a acestui proces.

Nu teoria.

Poezia.

„Darul durerii”

Una dintre poeziile ei s-a născut tocmai într-o perioadă în care spune că a început să nu mai fugă de ceea ce o durea.

Nu a scris-o ca să pretindă că durerea este plăcută.

Din contră.

În interviu spune direct:

„Mie nu-mi place durerea.”

Dar vorbește despre momentul în care a încetat doar să o anestezieze sau să fugă și a început să o privească.

De acolo s-a născut „Darul durerii”.

Un fragment spune:

Durerea a venit să-mi spună
Ce-am ignorat chiar mult prea mult.
Ea e un bumerang puternic,
E gongul sinelui profund.

Nu trebuie să fii de acord cu fiecare concluzie spirituală din poezie pentru ca întrebarea din spatele ei să rămână relevantă:

Ce încearcă experiența prin care treci să te oblige să vezi și încă nu vrei să vezi?

Citește și ascultă „Darul durerii”

Lăcrămioara a pregătit poezia completă împreună cu varianta audio recitată în propria ei voce.

CITEȘTE ȘI ASCULTĂ „DARUL DURERII” → LINK POEZIE

Pe pagina poeziei, creația poate fi citită și ascultată gratuit. Tot acolo, cei care se regăsesc în ceea ce creează Lăcrămioara o pot susține voluntar pentru a continua să scrie și să înregistreze.

Poate că nu trebuie să „îți găsești pasiunea”

Expresia sună bine.

Dar uneori pune problema greșit.

Ca și cum pasiunea ar fi un obiect ascuns undeva în lume și trebuie doar să-l găsești.

Poate că uneori întrebarea nu este:

„Care este pasiunea mea?”

Ci:

„Cum ar arăta viața mea dacă anumite părți din mine ar avea din nou voie să existe?”

Poate ai știut cândva.

Poate făceai ceva înainte să înceapă viața „serioasă”.

Poate există o parte din tine care apare doar când încetinești suficient.

Poate nici măcar nu este ceva vechi.

Poate ceea ce vei descoperi nu a existat niciodată în forma aceasta până acum.

Așa cum, în cazul Lăcrămioarei, întoarcerea către voce nu a însemnat pur și simplu întoarcerea la cântat.

A apărut poezia.

Experiențele trăite.

Muzica.

Credința.

Durerea.

Liniștea.

Vocea.

Anii de viață dintre ele.

Toate au început să se întâlnească într-o formă nouă.

Și acesta este un lucru pe care nu îl poți planifica întotdeauna dinainte.

Transformarea matură nu îți spune cine trebuie să devii

Ar fi ușor să încheiem povestea astfel:

„Lăcrămioara și-a găsit misiunea.”

Dar ar fi prea devreme.

Nu știm încă unde va duce poezia.

Poate va deveni o parte importantă a vieții ei.

Poate se va întâlni din nou cu muzica.

Poate vor apărea alte forme de creație.

Poate unele lucruri se vor schimba din nou.

Nu acesta este punctul.

Transformarea matură nu înseamnă să schimbi o identitate rigidă cu alta:

„Nu mai sunt femeia care s-a pierdut. Acum sunt poeta.”

Înseamnă să devii suficient de prezent încât să observi ce este adevărat acum și să ai capacitatea de a trăi în acord cu acel adevăr.

Astăzi, un lucru este clar.

O femeie care investise enorm în voce și apoi „îngropase” muzica ani de zile a început din nou să creeze.

O femeie care spunea despre ea însăși că era atât de ascunsă încât nu voia nici măcar să-și pună numele pe creația ei își recită acum poeziile.

Și lucrurile prin care trece încep să devină cuvinte în care se regăsesc și alți oameni.

Poate că tocmai aici stă una dintre formele reale ale regăsirii de sine:

nu să inventezi o persoană nouă, ci să încetezi să mai abandonezi ceea ce este viu în tine.

Dar tu?

Poate că nu ai o poezie de scris.

Poate nu ai nevoie să cânți.

Poate talentul sau direcția ta nu seamănă deloc cu ale Lăcrămioarei.

Dar există o întrebare pe care povestea ei o lasă în urmă:

Ce ai declarat „nu mai este pentru mine”, când de fapt ai încetat doar să-i mai faci loc?

Și încă una:

Dacă pentru câteva zile ai opri zgomotul, obligațiile și viteza cu care trăiești, ce parte din tine ar începe din nou să se audă?

Regăsirea Sinelui

Retreatul Regăsirea Sinelui este un proces intensiv UncageX pentru oamenii care au construit, au dus, s-au adaptat și au mers înainte — dar simt că undeva pe drum au pierdut claritatea asupra întrebării:

„Dar eu ce vreau?”

Nu venim să îți spunem cine trebuie să fii.

Creăm contextul în care poți ieși din zgomotul cotidian suficient cât să vezi mai clar ce porți, ce te conduce și ce este încă viu în tine.

AFLĂ MAI MULTE DESPRE REGĂSIREA SINELUI → LINK PAGINĂ RETREAT

Interviul complet cu Lăcrămioara: Link Video

Poezia „Darul durerii” — text + recital audio: LINK POEZIE