Cum am recunoscut umbra rănii
În ultima vreme am început să observ cum ies la suprafață umbre pe care le credeam deja vindecate.
De mai bine de doi ani lucrez cu mine – cu fricile, blocajele, rănile, comportamentele toxice, traumele și durerile care m-au modelat.
Cu fiecare experiență, protocol sau exercițiu somatic, simt cum straturile se desprind, cum ceva se eliberează și se vindecă.
Și, odată cu asta, darurile mele ies tot mai clar la suprafață.
Dar, ca întotdeauna, există un dar.
Diamantele nu se găsesc la suprafață. Ele se formează în adâncuri, în întuneric, sub presiune.
Și am înțeles că pentru a ajunge acolo este nevoie de timp, răbdare și sinceritate cu mine însămi.
Toată viața învățăm, se spune.
Eu cred că adevărata învățare începe atunci când continui să respiri, aliniată la adevărul sufletului tău.
Mulți m-au întrebat: „Cum faci asta?”
Nu am un răspuns mai bun decât: ține ochii deschiși și observă.
Umbra care mi-a vorbit
Zilele trecute am simțit o emoție stranie — un amestec de milă și durere care mă sfâșia pe dinăuntru.
Am știut că poartă un mesaj pentru mine.
Mentorul meu mi-a spus doar atât: „Observă.”
Și am făcut-o.
Am observat că am trăit mare parte din viață onorând rezultatul doar atunci când venea din greu.
Dacă m-am chinuit, dacă am transpirat, dacă a fost dureros, atunci simțeam că merit.
Dar dacă totul a venit ușor, firesc, fără efort… atunci am simțit că nu valorează la fel.
Mi-am dat seama cât de adânc este acest tipar.
L-am văzut și în alții: oameni minunați care, atunci când primesc un compliment sau o recunoaștere, răspund grăbiți:
„Ah, nu-i mare lucru, eu doar am fost acolo… dar tu, uite tu cât de valoros ești.”
Am fost și eu acolo, și poate că uneori încă sunt.
Am simțit mereu nevoia să justific, să micșorez, să nu primesc.
Pentru că undeva, adânc în mine, valoarea era legată de suferință.
A fost un șoc să realizez că, în spatele acestei dificultăți de a primi, se ascunde respingerea unei părți din mine — a energiei feminine, cea care primește, sau a celei masculine, cea care acționează.
Poate chiar a amândurora.
Cum am început să recunosc respingerea
Pe măsură ce am adus mai multă conștiență în acest proces, am observat câteva semne clare.
Le-am văzut în mine, le-am simțit în corp, în emoții, în reacții.
Când simt că trebuie să mă dovedesc mereu — că valoarea mea trebuie câștigată prin efort, sacrificiu, „transpirație”.
Am înțeles că la rădăcină era o rană de nevalidare: iubirea venea doar dacă „făceam ceva”, nu doar pentru că eram.Când îmi e greu să primesc — complimente, ajutor, iubire, daruri.
De multe ori spun: „Lasă, mă descurc singură”, fără să-mi dau seama că în spatele acestor cuvinte se ascunde teama de a fi vulnerabilă sau „neajutorată”.Când judec părinții (sau trăsături din ei) și, fără să-mi dau seama, resping acele părți și în mine.
Când resping autoritatea tatălui, resping și propria mea forță, hotărârea, structura.
Când resping pasivitatea mamei, resping blândețea, receptivitatea, intuiția.Când aud în mine o voce critică asemănătoare cu vocea unuia dintre părinți.
Cuvinte ca „Nu e suficient”, „Mai poți”, „Nu meriți încă” — le port în mine fără să știu că sunt ecouri vechi, neprocesate.Când simt vinovăție în momentul în care încep să mă eliberez.
O parte din mine crede că, vindecându-mă, „trădez” familia sau dinamica veche.
Asta m-a făcut să înțeleg ce înseamnă loialitatea inconștientă — aceea față de durerea transgenerațională pe care, inconștient, o duc mai departe.
Oglinzile care mi-au arătat totul
Am început să văd că fiecare situație din jurul meu este o oglindă.
Orice persoană, animal, film, conversație îmi trimite un mesaj, dacă am curajul să-l privesc.
Când eram mică, aveam un joc: îmi puneam o întrebare, deschideam o carte cu ochii închiși și puneam degetul la întâmplare pe un rând.
Citeam și știam că acolo era răspunsul.
Poate nu-l înțelegeam atunci, dar ceva din mine știa.
Așa funcționează și acum.
Când ceva apare în fața mea, mă întreb:
„Unde în mine simt sau gândesc la fel?”
Poate nu văd imediat, dar subconștientul lucrează cu pași mici, tăcuți, dar siguri.
Reîntregirea
Am înțeles că nu e despre a deveni mai bună, mai spirituală sau mai disciplinată.
E despre a mă întoarce la mine, la întregul din mine.
Să las masculinul meu să acționeze fără frică.
Să las femininul meu să primească fără vină.
Să le las să danseze împreună, fără să se judece, fără să se excludă.
Pentru că acolo unde resping, energia se blochează.
Dar acolo unde îmbrățișez, viața curge din nou.
Și poate că despre asta este tot procesul ăsta:
Să învățăm să ne primim, bucățică cu bucățică, până când viața nu mai e o luptă, ci o respirație conștientă.
Dacă simți că te regăsești în aceste trăiri, dacă și tu ești în punctul acela în care înveți să te primești așa cum ești, sau dacă doar vrei să pui o întrebare și nu știi de unde să începi, scrie-mi.
Sunt aici.
Uneori, primul pas spre vindecare este simplul fapt că spui:
„Și eu simt asta.”
Poate și tu vei descoperi, într-o zi, că umbra nu e dușmanul tău, ci partea ta care a așteptat, tăcută, să o privești cu iubire.
Simți că ceva te blochează și nu știi ce?
Fă testul gratuit de 10 minute și află care frică sau blocaj te ține pe loc și cum să începi să te eliberezi, cu o soluție simplă. Creat de UncageX, specialiști în depășirea fricilor și crearea schimbării.
