Călătoria către regăsire, descoperire și împuternicire

Acest articol nu este despre lecții teoretice sau rețete de viață.
Este despre mine – despre cine sunt, cum m-am regăsit, cum m-am descoperit și cum am găsit puterea de a deveni maestra sinelui meu superior.

Te invit să citești aceste rânduri nu ca să înveți ceva nou, ci poate... ca să te regăsești – măcar puțin – în povestea mea.

Mă numesc Viorica Beschieru, am 37 de ani și sunt profund onorată să fiu mama lui Leonardo, băiețelul meu minunat de 8 ani. Sunt divorțată de tatăl copilului meu de mai bine de un an, dar colaborăm cu intenție și asumare pentru a fi cei mai buni părinți pentru el.

De mică aveam o dorință profundă, aproape nebună, de a schimba lumea – ca niciun copil să nu fie rănit.
Abia acum încep să înțeleg cu adevărat misiunea mea. Și te invit să o descoperi și tu, pe măsură ce citești.

Copilăria – așa cum o port în inimă

Am crescut în grija străbunicilor mei. Părinții erau mereu ocupați cu munca, iar eu, de mică, eram considerată o fire „descurcăreață” – așa spuneau toți.

Îmi amintesc cum mama povestea cu mândrie vizibilă că, la doar 7 ani, mergeam singură la școala raională, deși locuiam la sat. Mă trezeam singură, îmi pregăteam lucrurile, ieșeam în întunericul dimineții și porneam spre centrul satului, de unde luam autobuzul spre oraș.

Treceam prin două sate, apoi mergeam pe jos aproape o oră până la școală.
Iarna, drumul era o adevărată aventură: zăpada era mare, străzile neiluminate, mâinile înghețate, picioarele ude, iar ghiozdanul – prea mare pentru trupul meu firav.

Îmi amintesc și acum acel nod în gât.
Era un drum greu pentru un copil atât de mic, pe care l-am parcurs zi de zi, timp de peste doi ani. Dar părinții și bunicii erau mândri de mine. Și eu? Eu mă străduiam să fiu demnă de mândria lor.

Nu aveam telefon. Nu aveam internet. Nu aveam o conexiune reală cu lumea adulților.
Ei știau doar că plec la 5 dimineața și mă întorc la 5 seara.

Învățam bine. Îmi plăcea să citesc, să cânt, să dansez – și, mai ales, să fac ceea ce mi se cerea. Dar responsabilitatea începuse chiar mai devreme...

Aveam doar 5 sau 6 ani când mergeam singură, pe jos, aproape 40 de minute, într-un loc stabilit, ca să o aștept pe mama la ieșirea de la fabrică. Apoi mergeam împreună la piața locală – o experiență care îmi aducea o bucurie imensă, mai ales pentru înghețata în păhărel sau biscuiții de ovăz pe care îi primeam la sfârșit.

Mama îmi dădea instrucțiuni clare: când să plec, cum să țin o nuielușă și să o ating de gard ca să rămân pe trotuar. Nu aveam ceas, dar întrebam oamenii ora.

Într-o zi, mama nu a mai venit.
M-a cuprins un val de panică. A fost prima dată când am simțit frica de abandon.
Îmi amintesc și acum acel foc în piept, în gât, în stomac.
M-am întors acasă devastată și am așteptat-o la ușă.
Mai târziu, mi-a spus că intervenise ceva, dar era convinsă că mă voi descurca.

Am dus acel sentiment cu mine ani întregi.
Când i-am povestit acea trăire, mi-a spus că nu-și amintește – poate a fost doar un vis.
Un vis atât de viu, încât și acum îl retrăiesc.

Pentru a dovedi că sunt suficientă, am început să preiau tot mai multe responsabilități:
aveam grijă de fratele meu mai mic, spălam vasele, găteam, spălam hainele.
Când adulții se bucurau de mine, simțeam că am valoare.

Nu vorbeam despre cât de greu îmi era.
Nici nu realizam că alți copii nu purtau aceleași poveri.
Mă credeam specială pentru că eram mereu în centrul atenției, dar în realitate eram doar un copil care voia să fie văzut.

La 11 ani, mama a luat o decizie grea: a plecat la muncă în Italia.
Noaptea aceea o port cu mine și astăzi.

Eram în mașină, cu mama, tata și fratele meu.
La un moment dat, mama ne-a îmbrățișat și, cu lacrimi în ochi, ne-a spus că se va întoarce curând.
Nu știam atunci că vor urma patru ani fără să o mai văd.
Nu înțelegeam ce se întâmplă, unde pleacă, cât va lipsi.
A fost o ruptură brutală.

Din nou, abandon. Dar de data asta, mai adânc.
Iar lacrimile trebuiau ascunse, pentru că tata nu suporta să ne vadă plângând.

Atunci, rolul meu s-a schimbat radical.
Nu mai eram doar sora mai mare – eram mama. Eram femeia casei.

Mama plecase „la negru”, fără acte, așa că nu știam nimic despre ea și nu puteam vorbi cu nimeni.
Pretindeam că totul era normal.
Evitam întrebările. Tăceam, ca să nu fiu luată în râs.

Uneori, rugam prietenele să mă ia la ele acasă după școală – pentru câteva clipe de căldură maternă.
Îmi era un dor sfâșietor de mama.

Duminica, așteptam convorbirile telefonice: 10 minute împărțite între trei persoane, la telefonul comun din bloc.
Mai târziu au venit scrisorile, pe care le plângeam în tăcere.

Îmi făceam datoria. În casă, la școală. Eram „fata bună”.
Dar în suflet… eram un copil pierdut.

Când tata folosea metode dure de disciplină cu fratele meu, simțeam că mi se rupe sufletul.
Dar nu aveam voie să intervin.
Trebuia să tac. Trebuia să înțeleg că „așa trebuie”.

Aveam tot ce își poate dori un copil: haine, jucării, cadouri.
Dar nu aveam ceea ce conta cel mai mult – iubirea mamei și libertatea copilăriei.

În adolescență, am început să aleg relații cu oameni emoțional indisponibili.
Îmi construisem un tipar în care cerșeam atenție, iubire și validare.
Nu știam ce înseamnă iubirea necondiționată.
O trăiam ca pe o nevoie constantă de a demonstra că merit să fiu iubită.

Suferința mea era tăcută.
Ascunsă în lacrimi înghițite în pernă, noapte de noapte.

Visul meu era să plec cât mai departe – poate, acolo, departe, o să găsesc acel „ceva” care îmi lipsea profund.

Am învățat bine în liceu și am fost admisă la două facultăți: una de Medicină, în Moldova, și alta de Psihologie, în România, la Târgu Mureș.
Totuși, din rațiuni practice, am ales să merg la Facultatea de Științe Politice și Economice din același oraș.
Târgu Mureș era departe de locul meu natal și blocul studențesc era foarte aproape de universitate – puteam economisi banii de transport.
În sufletul meu, însă, îmi doream nespus să studiez psihologia – mai ales psihologia copilului.

Îmi amintesc și acum plecarea din Moldova – cu bagajul plin de vise și inima strânsă.
Era prima mea călătorie singură și simțeam, cumva, că va fi una definitivă.
În autobuz, sufletul meu plângea.
Cel mai tare mă durea dorul de fratele meu.

Anii de facultate au fost printre cei mai frumoși.
Pentru prima oară, am simțit gustul libertății.
Am învățat bine, am dansat, am scris, am călătorit, m-am bucurat de viață.

După licență, am simțit chemarea de a merge mai departe – în Marea Britanie, cu gândul să-mi continui studiile.

Am ajuns la Leeds, orașul meu de suflet, fără să cunosc limba engleză, dar cu inima plină de speranță.
Am fost primită într-o familie evreiască bine stabilită, care mi-a oferit dragoste, sprijin și o formă de stabilitate pe care nu o mai cunoscusem.
Sunt profund recunoscătoare pentru tot ceea ce m-au învățat și pentru încrederea pe care mi-au oferit-o.

Desigur, dorul de fratele meu nu dispăruse.
După doi ani, am reușit să-i închiriez o locuință și l-am convins să vină.
Relația noastră s-a reluat, într-un dans tăcut între roluri: soră, frate, mamă și copil.

Mai târziu, ne-am mutat într-o casă mai mare.
În sfârșit, simțeam că încep să-mi construiesc propria viață.

Cum mi-am cunoscut soțul și am traversat cele mai grele momente

Aveam 25 de ani și simțeam, poate mai puternic ca niciodată, dorința de a deveni mamă.
Lucram ca bonă – aveam grijă de copii pe care îi iubeam sincer – dar în sufletul meu ardea nevoia de a avea propriul copil.

Fără să-mi dau seama, această dorință profundă m-a condus către o nouă etapă a vieții: căutarea tatălui copilului meu.

L-am cunoscut pe fostul meu soț într-un moment în care simțeam că viața mă pregătește pentru ceva important.
Relația noastră a început rapid și intens.
După prima întâlnire, am avut un gând clar, aproape profetic:
„Acest bărbat va fi tatăl copilului meu.”

După doar trei zile, s-a mutat la mine.
I-am spus deschis că îmi doresc un copil.
Nu s-a speriat – a primit această dorință cu deschidere.

Ne-am logodit curând, iar după un an și opt luni, s-a născut Leo, fiul nostru.

Am făcut nunta, ne-am mutat într-o casă mai mare și, pentru o vreme, chiar am simțit că trăiesc visul meu.
Mă simțeam puternică, încrezătoare, capabilă.

Chiar dacă existau neînțelegeri sau lucruri care nu-mi plăceau, aveam convingerea că orice poate fi discutat, rezolvat și vindecat.

Relația noastră oscila între momente foarte frumoase și perioade apăsătoare. Amândoi ne străduiam, fiecare în felul lui, să clădim un cămin armonios pentru Leo.
Am luptat pentru acea relație timp de zece ani. Zece ani în care am dat tot ce aveam mai bun.

Dar, într-o zi, am înțeles că drumul nostru împreună ajunsese la capăt.

Momentul separării a fost devastator.
Am căzut într-o stare de confuzie profundă.
Mă simțeam pierdută într-un întuneric dens.

Țin minte perfect o imagine care m-a marcat: mergeam să-l iau pe Leo de la școală. Stația de autobuz era în stânga mea, autobuzul venea din dreapta.
Într-o fracțiune de secundă, m-a fulgerat un gând:
„Dacă cele două se ciocnesc și eu sunt între ele, totul se termină. Și, odată cu mine, dispare și durerea. Poate că atunci toți vor fi fericiți.”

Era o agonie tăcută, dar cumplită.
Un amestec de frică, epuizare, disperare și dorință de a rupe, cumva, cercul. Fie să lupt cu toată puterea, fie să renunț.

Relațiile cu familia se destrămau. Certuri, tensiuni, reproșuri – toate veneau din rana mea profundă, pe care nu știam cum s-o gestionez.
Aveam nevoie disperată de ajutor, dar nu știam cum să-l cer. Încercam, inconștient, să atrag atenția și iubirea prin reacții greșite.

Trăiam în cercul autoînvinovățirii, al neîncrederii și al închiderii.
Îi percepeam pe toți ca pe niște inamici. Mă simțeam singură și respinsă.

Într-un colț ascuns al sufletului, îmi spuneam că am iertat-o pe mama.
Dar, în același timp, o învinuiam pentru tot ce trăiam.
Toate traumele, blocajele și durerile le vedeam ca pe o moștenire a absenței și neputinței ei de a fi acolo pentru mine, atunci când aveam cea mai mare nevoie.

Mă luptam cu o versiune a mea rănită, încrâncenată și fără repere.

Dar acel moment – oricât de greu a fost – a devenit și o poartă.
O poartă către regăsire. Către transformare.

Descoperirea sinelui meu interior – forța de a lumina

Despre UncageX știam de câțiva ani, dar de fiecare dată când simțeam chemarea spre schimbare, ceva mă oprea.
Aveam convingerea că „nu sunt suficient de bună”, că programul „e pentru oameni cu mulți bani”.
Mă temeam că voi fi respinsă, neînțeleasă de familie și soț.
Credeam că transformarea mea va aduce suferință celor dragi și nu aveam curajul să sacrific acea parte din mine care voia să se conformeze.

Până într-o seară, când am urmărit interviul mamei Galina (mama Anișoarei).
Povestea cum a reconstruit relația cu fiica ei, prin ce greutăți personale a trecut și cât de frumoasă este viața ei acum.

Era noapte târziu, iar eu, cu insomniile mele, știam că dimineață va trebui să o iau de la capăt.
Dar acel video mi-a oferit o scânteie de speranță:
Vindecarea e posibilă. Chiar și atunci când pare imposibilă.

Țin minte că opream clipul, plângeam în agonie și îl porneam din nou.
Nu-mi mai simțeam corpul – eram epuizată de durere, dar și plină de speranță.

A doua zi, m-am înscris la prima mea experiență: Weekendul Transformational.
Cu gândul că acel proces mă va salva.
Nu aveam de unde să știu că, de fapt, acolo urma să înceapă adevărata mea transformare.

Prima lumină

Pe atunci locuiam încă cu fostul meu soț și copilul nostru.
Relația era extrem de dificilă – certuri, reproșuri, plânsete, multă durere.
Mă simțeam captivă într-o închisoare fără scăpare.

Dar cel mai tare mă durea că deveneam arogantă cu propriul copil.
Când îmi spunea: „Mami, tati, nu vă mai certați…”, renunțam la orice discuție, îl luam în brațe și mă ascundeam cu el în pătuț.
Plângeam în tăcere, să nu mă audă. Să nu mă vadă.

Visam la o viață liniștită, în care să pot dărui și primi iubire necondiționată.

Weekendul Transformational m-a făcut să mă văd cu adevărat.
Să simt puterea de a fi femeie, aici și acum.
Am început să o văd pe mama mea cu toate darurile ei divine.
Și am înțeles: nu trebuie să lupt până în pânzele albe. Pot și să primesc.

M-am simțit în siguranță în acele trei zile.
Am simțit apartenență, rădăcini, trib.
Și m-am privit dintr-o nouă perspectivă.

O decizie care a deschis drumul

După acel weekend, i-am spus soțului meu că sunt epuizată de luptă și l-am rugat să ia o decizie.
A ales să plece. Chiar de ziua mea, pe 24 februarie.

Așa a început călătoria noastră spre o relație sănătoasă de părinți pentru copilul nostru.
A fost extrem de greu, dar, prin comunicare, exprimarea emoțiilor și respectarea limitelor, am reușit să reconstruim ceva cu adevărat sănătos.

Iar copilul nostru a devenit mai fericit, simțind că poate avea încredere în amândoi, că este iubit și în siguranță.

Pe plan profesional, după experiența Weekendului Transformational, am obținut jobul mult visat: Analist de verificare a conformității.
Un post pentru care mă pregătisem intens, cu studii, cursuri, calificări și multe aplicații. Aplicasem la mii de poziții, aveam zeci de interviuri săptămânal, dar simțeam că există un blocaj pe care nu-l puteam depăși.

După acel weekend, acel blocaj a început să se destrame.

În paralel, am reușit să aplic și pentru căsuța la care visam de ani de zile. Încercasem de multe ori, împreună cu fostul soț, să cumpărăm o casă – dar nu fusese să fie.
Acum, simțeam că pot.

Toate aceste schimbări profunde mi-au arătat că adevărata mea transformare abia începuse.
Aveam o dorință arzătoare de a merge mai departe.
Așa am decis să pășesc în programul „Un an cât zece” – mentoratul care mi-a deschis calea către cel mai frumos drum: acela pe care visam să merg încă din copilărie, dar nu îndrăzneam.

Procesul de eliberare

Primele patru săptămâni au fost printre cele mai intense și frumoase pentru mine.
Era un proces profund de curățare – fizică, emoțională, spirituală.
Simțeam, zi de zi, cum mă eliberez de saci grei de vinovăție, rușine, murdărie emoțională.

Fiecare act de curățenie era însoțit de un plâns profund, ca o eliberare a emoțiilor îngropate.
Pe măsură ce aruncam lucruri vechi, cream spațiu pentru tot ce urma să vină în viața mea.

Unul dintre cele mai dificile momente a fost acela în care am plimbat, timp de aproape trei săptămâni, saci plini cu haine și obiecte în portbagajul mașinii. Nu reușeam să-i las.
Simțeam că sunt legată de ele prin fire invizibile de atașament și frică.

Aici a apărut sprijinul lui Violeta. Într-o sesiune de susținere, mi-a oferit o perspectivă revelatoare, împreună cu un mic ritual care avea să-mi schimbe totul.
Mi-a spus:

„Spune-le așa: Vă mulțumesc, haine și lucruri dragi, că m-ați slujit atâta timp. Cu voi am ajuns aici, în acest moment al vieții mele.
Dar acum e timpul să plecați mai departe. Vă eliberez cu recunoștință și primesc în viața mea lucruri noi, care mă vor sprijini în cine devin.”

Am făcut acest ritual chiar în acea zi.
Și, în sfârșit, am dus sacii la locul de colectare.
Am simțit o eliberare profundă. Una pe care o așteptam de ani.

Obiectele care țin trecutul captiv

O altă situație dificilă a fost legată de o masă mare din lemn masiv, care domina sufrageria.
Masa aceea fusese martora relației mele cu fostul soț.
Purta în ea amintiri frumoase… dar și răni adânci.

De fiecare dată când treceam pe lângă ea, simțeam o tensiune în piept, o durere surdă.
Nu aveam puterea să o scot din casă singură.
Nici curajul să-i cer fostului meu soț să vină după ea, deși spusese că o vrea.

Într-o zi, fratele și verișorul meu au trecut pe la mine. Am prins curaj și le-am cerut ajutorul.
Au dus masa în garaj.
În timp ce o vedeam plecând, în mine se amestecau tensiunea, dorința de eliberare și o melancolie grea.

Mi-era dor de ce a fost, dar știam că trebuie să merg mai departe.
Atunci s-a născut în mine o unealtă nouă: scrisul în tăcere.
Am scris despre acel moment și am simțit cum emoțiile prind formă.
De atunci, scrisul m-a însoțit și m-a susținut în multe procese grele.

Focul care vindecă

Un alt moment profund a fost curățarea spațiului unde țineam scrisori, acte și hârtii vechi – contracte, garanții, documente care nu mai aveau nicio valoare, dar care ocupau un spațiu emoțional enorm în viața mea.

Le-am adunat într-o pungă mare și am ieșit în grădină.

Acolo, în liniște, am aprins focul.
Și, odată cu acele hârtii care ardeau, ardeau și părți vechi din mine.
Durerea, amintirile, atașamentele.

Acolo s-a născut dragostea mea pentru terapia prin foc.
Un foc care nu doar arde, ci transformă. Care nu doar mistuie, ci eliberează.
Un foc care lasă în urmă un spațiu nou – pentru cine sunt azi. Pentru cine devin.

Am stat, cred, mai bine de două ore arzând fiecare pagină — cu intenția clară de a elibera acele contracte expirate, atât simbolic, cât și emoțional. A fost o ardere ritualică, profund vindecătoare.
De atunci, am păstrat acest ritual și l-am integrat în munca mea. Îl folosesc și astăzi cu oamenii pe care îi ghidez.
Focul a devenit un aliat de nădejde în procesele mele de curățare, eliberare și reconectare cu sine.

Au urmat protocoalele cu soțul și cu familia — momente esențiale care mi-au deschis calea spre reconectare, vindecare și construirea unor relații stabile.
Fiecare dintre acești pași a fost martor la transformarea mea – uneori cu blândețe, alteori cu durere, dar mereu cu putere.

Protocolul cu tata: cea mai adâncă rană

Cel mai tensionat a fost protocolul cu tata.
Pentru mine, relația cu el era sfântă. Îl vedeam ca pe un salvator – omul care a fost mereu lângă mine, care m-a susținut emoțional așa cum a știut și financiar cât a putut.

Nu voiam să aud sau să accept că a existat și o parte din el care m-a rănit.
Evitam cu desăvârșire orice discuție pe această temă – chiar și cu Vadim – pentru că, în adâncul meu, știam că într-o zi va trebui să mă confrunt cu acea rană.

Inițial, simțeam că e mai urgent să repar relația cu fratele meu și cu soția lui.
Ajunsesem într-un punct critic, marcat de durere, neînțelegeri și lipsa de limite.
Îl pierdusem ca frate.
Nu reușeam să accept granițele lui. Nici să le respect.

Într-o zi, l-am invitat în casa mea nouă — acel spațiu sacru pe care îl construisem cu atâta efort și iubire.
Mi-a răspuns răspicat:

„Nu am ce căuta acolo. Nu simt nicio dorință sau bucurie să vin să sărbătoresc asta cu tine.”

Am simțit că l-am pierdut pentru totdeauna.
Și știam că acest lucru se întâmplase din cauza propriului meu orgoliu, a durerii și neputinței în care mă zbăteam, mai ales în relația cu fostul soț.

I-am spus lui Vadim că vreau să fac un protocol cu fratele meu și cu soția lui.
El mi-a răspuns cu blândețe:

„Restabilește mai întâi relația cu tatăl tău. Eliberează acele frânghii puternice. Și vei vedea cum totul se reașază de la sine.
Nu știu exact cum funcționează… dar ai încredere.”

Am avut nevoie de câteva zile de scris profund, plâns și procesare.
Apoi, mi-am luat inima în dinți și l-am invitat pe tata să mă asculte.

Era ultima lui zi de ședere la mine. Simțeam că este ultima șansă – și că trebuie să o folosesc acum.

Discuția în sine a decurs surprinzător de ușor.
Dar procesul interior de după a fost intens. O perioadă de dezgropare a durerilor vechi, de rescriere a convingerilor și de restructurare a dinamicii emoționale dintre noi.

Și apoi… aproape fără efort, relația cu fratele meu și cu soția lui a început să se înmoaie. Să se deschidă.
Să prindă viață.

Atunci am înțeles:

Jertfind acea parte dureroasă din mine, în relația cu tata,
am deschis calea către ceva mult mai luminos, stabil și matur.

Am pășit, cu adevărat, într-un spațiu nou:
Un spațiu al relațiilor adulte, conștiente,
în care pot iubi și fi iubită fără să mă sacrific pe mine.

Și apoi…
a urmat Retreatul „Regăsirea Sinelui”.

Perioada de pregătire a fost una tensionată. Simțeam în fiecare fibră a mea că mă apropii de una dintre cele mai importante întâlniri: cea cu copilul meu interior. Mă pregăteam să mă văd, să mă accept, să îmi recunosc feminitatea și să cunosc iubirea adevărată — acea iubire sublimă, curată, față de mine însămi.

Nu știam însă că, înainte de a putea simți această iubire pentru mine, o voi simți pentru mama mea.

În prima zi, am cunoscut-o pe colega mea de cameră, Elena — o femeie minunată, căreia îi mulțumesc din suflet. Timp de șapte zile, ea mi-a oglindit constant frumusețea, m-a învăluit în cuvinte calde și m-a atins cu o blândețe pe care, la început, nu o înțelegeam. Mai târziu am realizat că îmi oferea exact ceea ce tânjeam să primesc de la mama mea.

În timpul retreatului, am descoperit divinitatea supremă a sinelui meu și, odată cu ea, o dragoste nemărginită față de mama.

Imediat după întoarcerea acasă, am simțit o dorință profundă: să o invit pe mama la mine.
Nu pentru a avea grijă de copil. Nu pentru vacanță. Ci doar pentru a fi împreună.
Aveam nevoie de prezența ei. Și a acceptat.

Am petrecut o săptămână alături de ea — fără certuri, fără tensiuni, doar cu deschidere, ascultare și adevăr.
Am aflat ce purtase cu durere și teamă în sufletul ei atâția ani.
Am înțeles, în sfârșit, cât de mult mă iubea, chiar dacă nu o arătase întotdeauna așa cum aveam eu nevoie.

Într-una din nopți, corpul meu a cedat.
Mi s-a făcut rău și am stat ghemuită pe podea, în liniște, lângă patul în care dormea mama.
Nu am spus nimic. Corpul meu își făcea lucrarea — se elibera de ani de durere, tensiune, frică și rușine.

Dimineața m-am trezit ca nouă.
Era greu de crezut prin ce tocmai trecusem. Dar știam că fusese o vindecare profundă.

După acea experiență, m-am simțit ca un bujor în floare, primăvara.
Petală cu petală, am început să dăruiesc iubire celor din jur — fără așteptări, fără condiții.
Trăiam într-o stare de recunoștință și euforie, conștientă că ceea ce am primit trebuie împărtășit.

„Vreau să împart lumina mea. Sunt binecuvântată. Iar lumina mea poate schimba lumea.”

Cum am acceptat binecuvântarea de a fi mentor

După ce am finalizat programul Un an cât 10, mi s-a oferit posibilitatea de a intra în training pentru a deveni mentor în UncageX — un vis pe care îl purtam în inimă de mult timp, în tăcere, dar cu intensitate.

Cu un an în urmă, eram o femeie răvășită de furie, durere și întuneric.
Acum, mă simțeam pregătită să pășesc într-o lume nouă — aceea în care ofer din darul meu.

A urmat perioada de training, în care am interacționat cu mulți oameni — fiecare, un maestru pentru mine într-un fel sau altul.
Am învățat să accept greșelile, să le integrez, să nu mă definesc prin ele, ci să le transform în pași către creștere.

Am învățat să pășesc cu demnitate și încredere, chiar și atunci când îndoiala mă mai bântuia.
Am învățat că fiecare om este, uneori, un suflet rătăcit care caută schimbarea, iar eu pot fi gardianul unei porți zăvorâte — acel om care stă acolo, cu blândețe, până când celălalt are curajul să o deschidă.

Am învățat să fiu prezentă cu deschidere, să primesc orice emoție — a mea sau a altcuiva — și să o țin în spațiu cu claritate, fără să fug.

Și, încet-încet, rezultatele au început să apară.

Mă emoționez și acum când văd cum oamenii cu care lucrez fac primii pași către schimbare. Cum radiază. Cum înfloresc.
Cum învață să se bucure, din nou, de viață.
Atunci înțeleg, cu adevărat, că darul meu este în serviciul divinității.

„Nu contează cine ești — bărbat sau femeie — este OK să fii vulnerabil.
Să accepți că ai emoții. Să le exprimi. Și să înveți din ele.”

Cuvintele acestea, primite de la un om pe care îl simt acum ca pe un felinar în viața mea, sunt ancora misiunii mele.

Ca mentor, îmi doresc să transmit oamenilor cu care lucrez că pot avea încredere în pași mici.
Că fiecare respirație conștientă, fiecare emoție îmbrățișată, fiecare alegere asumată contează.

Ghidarea mea este oferită cu compasiune și fermitate. Cu prezență deplină.
Sunt onorată de fiecare om care alege să lucreze cu mine.
Și le ofer încredere — o încredere care, în esență, este de fapt încrederea în propria lor putere interioară.

Eu am reușit să văd lumina.
Și asta îți doresc și ție:

Oricât de grea și întunecată ți s-ar părea calea acum,
să știi că, odată ce simți lumina din interiorul tău, totul se luminează.

Viața devine un univers — universul tău — în care trăiești, respiri și te bucuri:
de ciripitul păsărilor, de joaca inocentă a animalelor, de razele soarelui sau chiar de întunericul nopții.

Da, și întunericul face parte din viață.
Și vine ori de câte ori e nevoie să-ți amintească că încă există colțuri dureroase în sufletul tău — locuri unde copilul tău interior așteaptă dragoste, acceptare și recunoștință.

Iar eu voi fi acolo — alături de tine, recunoscătoare pentru fiecare pas pe care îl faci înapoi spre tine.

ARTICOLE RELEVANTE

Calatoria catre sinele meu adevarat (Ion Capit mentor)

Cele mai impactante transformari de la Weekendul Transfromational

Transformarea mea de la Retreat (Viorica Beschieru mentor)

Schimbarea noastra ca cuplu de la Retreat (Violeta Nastas mentor)