Calatoria mea catre sine - Violeta Nastas

Mă numesc Violeta Nastas și provin dintr-o familie de gospodari din orașul Călărași, Republica Moldova. Am avut o copilărie marcată de violență. Tatăl meu era dependent de alcool, deși muncea foarte mult. Pentru lume, trebuia să pară un om gospodar — a lucrat pentru stat, a fost tractorist, pescar... dar adevărata lui pasiune era tractorul.

Îmi plăcea să fiu alături de el, iar într-o zi m-a învățat să conduc tractorul… până am rupt un gard.

Nu mi-am sărbătorit niciodată ziua de naștere, pentru că e pe 4 ianuarie — exact când se tăia porcul pentru Crăciunul pe stil vechi, care era pe 7 ianuarie. Și tot atunci era și ziua mamei. Toată sărbătoarea se concentra pe 7. La un moment dat nici nu mai știam când e ziua mea. O mătușă m-a învățat: „Când te întreabă cineva când e ziua ta, spune: când taie tata porcul.” Așa că, dacă mă întrebau când taie tata porcul, răspundeam: „Când e ziua mea.”

Erau vremuri grele. Mama muncea foarte mult și de multe ori nici nu mânca, doar ca să ne lase nouă de mâncare. Se ascundea mereu. Era croitoreasă și lucra pe „tururi”. Noaptea, rămâneam deseori doar cu tata. El, beat, ne punea să-i spălăm picioarele sau să recităm tabla înmulțirii la miezul nopții, sau rugăciunea „Tatăl nostru”.

Cel mai trist era că nici sărbătorile nu erau sărbători pentru noi. De multe ori se terminau cu bătaie și alungări din casă. Cel mai des, mama și fratele mai mare erau dați afară, pe ploaie, frig, ninsoare, și se întorceau dimineața, când tata pleca la muncă. Alteori, când se certa cu tata, mama spunea: „Mă duc să mă sinucid.” Doamne, ce frică simțeam atunci! Mă rugam din suflet să nu o facă... Iar când revenea acasă, eram atât de bucuroasă că o văd! Sunt momente care mi-au marcat profund copilăria.

Cel mai șocant moment, însă, a fost când soțul surorii tatălui meu a încercat să mă violeze. Nu am spus nimănui până acum. Nici măcar când am intrat în UncageX. De atunci, nu suportam ca cineva să mă atingă sau să mă sărute pe gât, și nici nu știam de ce.

Am doi frați — unul mai mare și unul mai mic. În copilărie am fost foarte apropiată de fratele mai mic, am crescut împreună. Fratele mai mare, în schimb, mă șantaja emoțional să nu-l fac de rușine. Îmi spunea să nu merg cu băieții, că îl fac de râs. Orice băiat se apropia de mine era, în ochii lui, „urât, prost”, nu trecea „testul” lui. Această frică de a nu-l face de rușine am dus-o cu mine în toată adolescența, inclusiv atunci când am mers la studii în Chișinău. Erau băieți cărora le plăceam, dar îi respingeam pe toți, de teamă că fratele meu va afla și mă va judeca.

Adolescența mi-am trăit-o fără mama, care plecase în Italia pentru o viață mai bună. Am rămas cu tata și cei doi frați. Practic, am înlocuit-o pe mama, deși eram și eu doar un copil. A fost foarte greu fără ea. Atunci am devenit un adult responsabil mult prea devreme. Făceam tot ce mi se spunea, doar ca să fiu pe placul tuturor. Părerea mea nu conta deloc.

Îmi amintesc două dintre cele mai grele momente ale adolescenței. Odată, tata m-a trimis după vin, iar eu nu am vrut să mă duc — m-a bătut până m-a umplut de vânătăi. Era vară și umblam în pantaloni și pulover. Altă dată, tata ne-a bătut și ne-a alungat afară pe ploaie, cu tunete și fulgere, pe mine și pe fratele mai mic. Atunci am vrut să-mi pun capăt zilelor și am băut o cutie de pastile. Îi mulțumesc azi fratelui meu, pentru că el mi-a fost salvarea. A început să strige în gura mare: „Taca mea moare!”, iar vecinii au ieșit și m-au salvat.

La 18 ani, am pornit spre Italia, la mama. Cu trenul. Și acolo — peripeții: eram fără documente, a trebuit să stăm prin pădure ca să trecem frontiera. După o săptămână de aventuri, am cuprins-o din nou pe mama. Dar nu era o viață mai frumoasă: am intrat imediat în muncă — menajeră, baby-sitter, badantă… tot ce era mai greu. La un moment dat, am început să întrețin eu familia, să plătesc chiria, să cumpăr de mâncare.

Aici l-am întâlnit pe soțul meu. M-am îndrăgostit pur și simplu. Primii ani au fost cei mai frumoși din viața mea — alături de bărbatul care mă răsfăța și mă iubea la nebunie. Asta până a apărut primul copil și a început să-și bage nasul și soacra în viața noastră. Locuiam la mama mea și era un continuu război între „mata” și „mata”, din ambele părți.

A apărut ocazia să ne cumpărăm o casă și să locuim separat. Parcă era totul bine, însă între mine și soțul meu lucrurile nu mai mergeau deloc. Eu creșteam copiii, iar el era plecat cu băieții la bere. Până într-o zi când am spus: „Gata, s-a terminat tot.”

Adevărata trezire a venit în momentul în care mi-am revărsat furia asupra copilului meu. Avea 4-5 ani. S-a pus în genunchi ca la rugăciune și m-a întrebat: „De ce mă bați?” Acolo a început căutarea mea către o viață mai bună. Am dat peste o fostă colegă de școală cu care am făcut niște practici de dezvoltare personală. La un moment dat, ea mi-a spus: „Dacă dorești mai mult, uite contactele UncageX.

Întâlnirea cu UncageX a fost ca o rază de soare. Niciodată n-am să uit prima conversație cu Vadim — vorbeam la nesfârșit, iar el mă asculta cu atâta înțelegere și compasiune. Nu am stat nicio clipă pe gânduri — am intrat direct în comunitatea UncageX.

Pe atunci existau doar întâlnirile de miercuri seara, mentoratul 1 la 1 cu Vadim, iar apoi a apărut și cercul feminin, care îmi plăcea enorm.

Simțeam din ce în ce mai puternic că vreau să-l atrag și pe Roma, soțul meu, în această transformare — să mai dăm o șansă poveștii noastre. Deși el era total împotrivă. Îmi spunea des: „Lasă-mă în pace cu Vadimul tău și cu oamenii tăi care se schimbă.” Și totuși... eu continuam să plantez semințe. Îi povesteam mereu despre ce făceam în UncageX, despre transformările din oameni, despre speranță.

Când Vadim a propus participarea la retreat, mi s-a părut că este exact ce aveam nevoie. Dar nu știam cum să-i spun. Mi-era frică. Așa că am început să plătesc retreatul... din banii lui. El nu știa.

Apoi, Vadim mi-a propus o întâlnire înainte de retreat, împreună cu soțul meu. Mi-a venit ideea să o organizez într-o seară în care Roma era acasă. Nici Vadim nu știa că Roma habar n-avea că urma să participe la retreat. Când a început discuția, l-am chemat în cameră și i-am zis:
„Roma, uite, Vadim vrea să ne vorbească despre o experiență de cuplu... și despre retreatul care urmează.”
Slavă Domnului, Roma e un om calm și rușinos. A stat la întâlnire și a ascultat. Și... a prins interes. A acceptat să meargă!

Am rezolvat tot ce era nevoie, inclusiv grija pentru copii, care nu erau deloc dezlipiți de mine. Nu-i lăsasem niciodată nicăieri, nici măcar o zi. Și așa am ajuns la Tenerife.

Acolo… a fost MIRACOLUL. S-a produs o schimbare totală în relația noastră — ca parteneri, ca părinți, ca oameni. De la frustrare, durere și înstrăinare… la iubire, pasiune și conexiune autentică.

Procesul a fost intens. A scos la suprafață frici, rușini adânci, blocaje vechi. Dar și multă lumină. Într-un moment profund, soțul meu a căzut în genunchi și mi-a spus:
„Iartă-mă. Atât pot să-ți spun acum: iartă-mă pentru tot. Eu tot timpul am crezut că e vina ta și așteptam să te schimbi tu.”
Am căzut amândoi într-o îmbrățișare lungă, am plâns până am rămas fără lacrimi. Am vorbit cum nu vorbisem niciodată. Ne-am redescoperit.

În cele 7 zile de retreat am trăit cât o viață. Și… M-a cerut în căsătorie cu inima și sufletul, într-un moment în care eram deja căsătoriți de 11 ani și aveam doi copii — dar tocmai atunci am simțit, mai puternic ca oricând, că iubirea adevărată nu are nevoie de timp sau de forme, ci doar de prezență, curaj și o inimă deschisă. A fost magic.

La întoarcerea acasă, nimic nu mai era la fel. Comunicăm constant, facem dragoste, nu doar sex — cu pasiune, iubire și plăcere. Mâncăm cât de des putem împreună. Călătorim împreună. Ne privim în ochi și ne înțelegem din priviri.

Am descoperit că, dincolo de frică și durere, era Violeta — femeia valoroasă, care merită să fie iubită, respectată și prețuită. Aceasta e povestea noastră:
De la agonie la extaz.
De la divorț la renașterea iubirii.
De la întuneric la lumină.
De la „nu mai pot” la „împreună pentru totdeauna”.

După aceea, soțul era cel care mă trăgea de mânecă — și a venit momentul weekendului transformațional. De data aceasta, el a organizat întreaga călătorie. Am plecat din Italia cu mașina, împreună cu copiii. Nu cunoșteam limba engleză — dar copilul nostru, Cristian, făcuse cursuri și ne-a ajutat să trecem frontiera. A fost o călătorie extraordinară.

Copiii au stat cele 3 zile cu Victor Popov, fratele nostru de suflet, cunoscut în UncageX. Iar noi… am trăit 3 zile de călătorie profundă — am mai identificat frici care încă ne țineau pe loc, blocaje vechi, adânc înrădăcinate.

Cel mai amuzant (și provocator) a fost exercițiul în care a trebuit să ne îmbrăcăm într-un mod care ne-ar face rușine să ieșim din casă… și să mergem prin centrul Londrei așa. Nu știu dacă singură aș fi făcut-o, dar împreună cu Roma și cu gașca... a fost ușor. În a treia zi am simțit eliberare, o renaștere, o ușurare profundă în suflet.

Și, ca să înțelegeți cât de mult s-a transformat totul — greu mi-a fost să-l conving pe soțul meu să vină cu mine… și, la scurt timp după aceea, a mers singur la un alt retreat. Hihi… interesant.

Evident că am rămas în comunitatea UncageX. Iar apoi, Vadim a venit cu ideea programului „Un An cât Zece”. Programul a fost creat chiar pe parcursul derulării sale — Vadim ne anunța fiecare lecție și modul. Era atât de bucuros la încheierea fiecărui modul, încât simțeam bucuria lui pe pielea mea.

Structura era simplă și profundă:
Modulul 1 – Fundamentul
Modulul 2 – Pereții
Modulul 3 – Acoperișul
Exact ca la o casă — fără aceste părți, nimic nu are sens. Sau, cum spunea Vadim: cele trei împărății.

Am început cu curățenia, curățarea spațiului. Garderoba. Am eliberat tot ce nu-mi mai era de folos. Îmi amintesc o pereche de pantaloni cu două mărimi mai mici, pe care îi păstram „pentru când slăbesc”. Când am renunțat la ei, am primit o altă pereche, exact pe măsura mea, în care mă simțeam frumoasă și comodă.

Hainele „de sărbătoare”, cum se spune la noi, le-am dat — unele strângeau ură, durere. Pe altele am început să le port zilnic. Am vrut să mă simt frumoasă în fiecare zi, nu doar „la ocazii”.

Am curățat cu lacrimi, cu tremurat, cu vomă, cu rușine. Împreună cu curățenia am eliberat emoții vechi, dureri adânci. Mă simțeam dezbrăcată, vulnerabilă, dar cu fiecare pas — tot mai liberă.

Fiecare obiect scos din casă era o bucată din trecutul meu care pleca. Ura, frica, dezamăgirea, invidia – toate într-un sac, aruncate la gunoi. Ce era bun — am dăruit necunoscuților. Ce era valoros și curat — am dat rudelor.

Cu fiecare pas făcut și cu fiecare sesiune alături de Vadim, mă apropiam tot mai mult de mine — de acea Violeta vulnerabilă, care a învățat că e ok să plângi. Că e ok să spui: „Nu mai pot.” Că e ok să te oprești. Că merit să stau. Să nu fac nimic. Doar să fiu.

Modulul 1 m-a golit de tot ce era fals, de măști, de tot ce nu-mi aparținea. Am curățat lista de contacte, relațiile, casa, mintea... și, în primul rând, m-am curățat pe mine: gândurile, viziunea, tiparele. Am învățat să-mi organizez timpul, să prioritizez odihna și reconectarea.

Am descoperit cele trei puteri interioare:

• Tăcerea (viziunea) – la început mi-era aproape imposibil. Dacă tăceam, simțeam că nu am aer, ca un motor care se gripează. Aveam nevoie să vorbesc, să umplu golul. Acum practic tăcerea și observ cum toate se așază exact așa cum trebuie. Așa cum spune Vadim: „Dacă faci cum trebuie, o să fie cum trebuie.”

• Respirația (echilibrul) – a doua putere. Nu-mi imaginam cât de esențială este. Respirația conștientă îmi aduce acum claritate, calm, prezență.

• Mișcarea (energia) – mișcarea înseamnă sănătate, viață. Combinând aceste trei, am început să mă simt liberă, conștientă, echilibrată și plină de energie.

Apoi am pășit în Împărăția a doua – relațiile. Aici s-a produs una dintre cele mai mari vindecări din viața mea: relația cu tata.

Nu vorbisem cu el de 8 ani. Le spuneam tuturor că e mort. Atâta ură adunasem în mine. Cu sprijinul lui Vadim și după ce mi-a repetat de nenumărate ori cât de important este să fac acest pas… într-o zi, am simțit că a venit momentul. Am aplicat protocolul de iertare. Am sunat.

Tata era la muncă. Nu lua niciodată telefonul cu el. Dar atunci... îl avea.

Mi-a bătut inima ca la un iepure. Simțeam panică. Voiam să închid. Dar… a răspuns. Cu vocea lui șmeșnoasă, mi-a zis:
„Da, Veronica Vasilevna” – așa mă alinta el.
Am înlemnit. După 8 ani, mi-a vorbit ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Am întrebat dacă poate vorbi. A zis da. Și atunci... m-am pornit. Ca o moară stricată.
Am scos tot. Tot ce mă durea. Am urlat durerea:

„Din cauza ta am vrut să mă sinucid.
M-ai bătut.
M-ai trimis după vin și îmi era rușine, că eram mare deja.
Ai vrut să mă tunzi cheală pentru că m-am tuns cum îmi plăcea mie.
Aveam dureri de cap de la părul lung
M-ai umplut de vânătăi.
Pentru toți erai tatăl ideal. Pentru mine – un monstru.”

Liniște...

Apoi am continuat, de data asta cu altă voce:
„Tot ce am trăit m-a făcut să fiu curajoasă. Să deschid orice ușă.
Să pun întrebări, să caut răspunsuri.
Pentru asta, îți mulțumesc.”

Liniște...

Și apoi el a spus:
„Iartă-mă. Am greșit. Am făcut tot ce am putut.
Să știi că tata vă iubește.”

Nu a avut curajul să spună „te iubesc” direct – a spus „vă”... se referea și la frații mei.
Mai departe nu-mi amintesc exact ce a fost. Țin minte doar că am simțit cum din piept mi-a ieșit un vulcan negru. O eliberare incredibilă. Am tremurat.

Două zile am avut febră, am vomitat, simțeam că leșin. Mă auzeam constant cu Vadim. Iar după cele două zile… sufletul meu era curat. Simțeam pace în corp, liniște în minte, ceva ce nu pot descrie... parcă am fost într-un vis.

De atunci, relațiile din viața mea s-au transformat. Relația cu soțul, cu fiul meu, cu frații... parcă toate s-au vindecat odată cu relația cu tata.

Am petrecut din nou timp cu el. Am râs, am plâns. Mi-a povestit despre viața lui, despre dureri, despre suferințele lui. În acel an, am fost de trei ori acasă.

Când l-am întrebat ce meserie mă vede făcând, a spus:
„Învățătoare.”

Exact ce fac azi. Sunt mentor în UncageX. Ajut oameni să-și depășească fricile, traumele, să se regăsească. Așa cum m-am regăsit eu.

Apoi... a trecut puțin timp. Și tata a decis să plece dintre noi. Fără nicio explicație.
Cel mai greu a fost că s-a întâmplat chiar de ziua fiicei mele.

Îmi aduc aminte perfect... eram în sala de petrecere, cu tortul pregătit. Fiica mea împlinea 6 ani. Sala era plină de copii. Și, atunci… acel telefon.
Acel sunet...
Acel moment în care, de la celălalt capăt, cineva îți spune: „Te rog, stai jos.”

Mi-a căzut cerul în cap.
Abia mă întorsesem de la el, pe 6 ianuarie. Iar pe 10… am primit vestea.

Însă ce mi-a lăsat tata este putere. Și o dorință incredibilă de viață.

Tata mi-a lăsat aripile să zbor.
Am simțit acea putere până în os.

Nu știu cum m-aș fi simțit dacă nu făceam acel protocol… dar știu cum mă simt acum: cu sufletul curat și liberă. Plină de pace și împlinire.

Apoi mi-am propus să aplic protocolul cu mama.
Pentru că eu așa funcționez: încep cu ce e mai greu.
Protocolul cu tata mi se părea cel mai greu – credeam că mă va respinge și voi rămâne din nou dezamăgită. Dar m-am înșelat. Pentru că... ce a fost cu adevărat greu a urmat.

Când am aplicat protocolul cu mama, la fiecare durere exprimată, auzeam:
„Ești o nesimțită! O nerecunoscătoare! Cât te-am ajutat… și tu spui așa?!”

Dar eu continuam să spun durerea. Lecția învățată.
Mama, în schimb, a intrat într-o isterie profundă, cu plâns și urlete, ca și cum o ardeam cu foc. Nu voia să audă. Nici să accepte. Nimic.

Am respirat adânc. M-am ținut cu dinții să nu cedez, să nu mă adaptez reacției ei. Îmi doream vindecarea mai mult decât liniștea temporară.

După ce am spus tot... am lăsat lucrurile în voia Universului.
Locuiam cu ea. Avea piciorul rupt. Nu putea pleca nicăieri. 7 zile de tăcere.

Apoi a venit la mine. M-a îmbrățișat. Și mi-a spus:
„Te iubesc. Îmi pare rău pentru tot ce ai trăit.”

Am căzut amândouă într-o îmbrățișare profundă.
Am plâns până ne-am stors. A fost o vindecare imposibil de pus în cuvinte.

Și, exact când totul părea să meargă perfect...

Din senin, Roma — soțul meu — mi-a spus, calm:
„Vreau să ne despărțim. Tu rămâi cu copiii în casă. Eu plec.”

Am amorțit.
Ce? Când? Cum? De ce?
Trei zile nu l-am văzut. Trei zile de infern. Nu i-am scris. Nu l-am sunat. Nu l-am căutat.
Trei zile de bocit, de vomitat, de paralizie. Dar cu ghidarea constantă a lui Vadim.

Apoi, din senin, a apărut. M-a cuprins. Și a spus:
„Iartă-mă. Nu știu ce a fost cu mine. Te iubesc.”

Am plâns împreună.
A fost o lecție imensă despre cum să-mi exprim nevoile, emoțiile, dorințele.
De atunci — din acele trei zile de răbdare care au valorat cât toată averea din lume — relația noastră a devenit mai profundă, mai sinceră. Dragostea noastră crește tot mai mult.

Împărăția a treia: Acoperișul — cum să prețuiești timpul, provocările, și viața cu sens.

Aici a venit cea mai mare lecție:
Roma a avut un accident. A fost operat. Firma s-a închis.
Am pierdut bani. Foarte mulți, pentru noi.
Tata și-a luat viața.
Am pierdut casa. Am pierdut bunuri.
Datoriile creșteau. Totul s-a întâmplat în 5–6 luni.

Un val după altul. Abia respiram.
Dar nimic nu a fost întâmplător.

Și nici faptul că treceam atunci prin Modulul 3.

Dar... nu m-am pierdut.
Nu m-am victimizat.
Am spus: „Eu nu-mi plâng de milă. Eu aleg să trăiesc.”

Cu Dumnezeu.
Cu soțul și copiii.
Cu uneltele din program.
Cu Vadim — mentorul care mi-a fost alături.
Am urcat în cel mai necunoscut tren al vieții.

Am plătit pentru toate „șmecherelele” și datoriile.
Viața ne-a pus la pământ... dar ne-a dat cea mai prețioasă lecție:
Să trăim în adevăr. Să spunem ce simțim.

Chiar dacă doare.
Chiar dacă e incomod.
Chiar dacă ne clatină tot ce am construit.

Așa s-a născut și sesiunea mea în programul „Un An cât Zece”:
„Vindecare prin adevăr.”

„Adevărul te eliberează, dar mai întâi te va zdruncina din temelii.” — Gloria Steinem
„Cine spune adevărul, trebuie să-și țină calul mereu pregătit. Fuge repede mânia.” — Confucius

Precum era de așteptat, nimic nu rămâne neatins în procesul profund de lucru cu sine.
Așa cum spune Vadim: „Adevărul, ca soarele, iese oricum la suprafață, mai devreme sau mai târziu.”

La o sesiune din cercul feminin condus de Ana Daud, am permis să iasă la suprafață o situație din copilărie – o tentativă de viol – care, fără să-mi dau seama, îmi afectase profund valoarea de sine.

Am descoperit că mai multe femei din program trecuseră prin experiențe similare și fuseseră susținute să se întoarcă la ele însele și la puterea lor interioară.

Împreună cu Vadim, am început și eu procesul de eliberare de acest „reziduu” amar și greu lăsat de acea traumă.

Astăzi, acea parte a vieții mele nu mai are putere asupra mea.
Sunt liberă să o privesc, să o exprim și să primesc lecția pe care a adus-o în destinul meu.

Azi trăim pe un vârf de munte, alături de copiii noștri.
Petrecem timp împreună.
Ne jucăm.
Mâncăm împreună.
Când punem masa — tacâmurile sunt mereu patru.
Și e o bucurie enormă.

Este cea mai frumoasă perioadă din viața noastră.

Am obținut diploma de mentorat. Iar Vadim mi-a propus să devin mentor junior în UncageX.
Am spus DA fără ezitare.

Iar după acest „da”... am găsit într-un jurnal vechi, de acum trei ani, o dorință pe care o scrisesem:
„Vreau să devin mentor în UncageX.”

Wow... E atât de important să ne scriem dorințele.
Și să le scriem cu încredere — ca și cum deja s-au împlinit.
Pentru că... DA. Ele se împlinesc.

Lecția supremă:
Când nu tratezi cu seriozitate ceea ce îți este dat... vine învățătura.

Mesajul meu pentru tine, cititorule:

Cere ajutor.
Nu sta singur în întuneric.
Soluții există. Oricât de greu ți s-ar părea.
Pentru că, atunci când durerea devine putere... trecutul nu te mai ține captiv.

ARTICOLE RELEVANTE

Schimbarea noastra ca cuplu de la Retreat (Violeta Nastas mentor)

Calatoria catre sinele meu adevarat (Ion Capit mentor)

Cele mai impactante transformari de la Weekendul Transfromational

Transformarea mea de la Retreat (Viorica Beschieru mentor)