Cea mai mare foame nu îmi era în stomac, ci în suflet
Mă numesc Ludmila Capit, sunt căsătorită și am trei fetițe minunate.
Am fost mereu o fire timidă, retrasă – o femeie de casă, tăcută și închisă în gândurile mele.
Mă bazam pe familia mea pentru orice. Aveam o teamă uriașă să merg undeva singură. Eram dominată de frici și blocaje și am trăit mult timp în umbra lor.
Această teamă nu era vizibilă – o purtam bine mascată în tăceri, în evitări, în grija pentru ceilalți.
Dar în adâncul meu știam că nu trăiesc pe deplin. Ani la rând, frica a fost firul invizibil care mi-a dictat alegerile.
Nu pentru că nu puteam altceva, ci pentru că nu știam cine aș putea fi fără ea.
Și doar datorită soțului meu drag – care era deja parte din familia UncageX, iar acum este mentor junior – am primit și eu acest cadou: să intru în această familie minunată.
Totul a început să se schimbe în momentul în care am pășit în UncageX și am început să lucrez cu mine.
Munca interioară m-a ajutat să mă descopăr, să devin o femeie puternică, înțeleaptă, prezentă și iubită.
Procesul interior nu a fost ușor – a fost ca și cum aș fi dat la o parte, strat cu strat, tot ce era vechi, dureros și neautentic.
Am învățat să privesc frica în ochi și să nu mai fug de ea.
Un moment de răscruce pentru mine a fost atunci când, pentru prima dată în viață, am zburat singură cu avionul.
Când m-am întors acasă, am realizat cât de mulți ani frica m-a ținut captivă.
Și am simțit, în toată ființa mea, că de azi înainte… ea nu mă va mai conduce.
Am înțeles că pot.
Că merit tot ce e mai bun și mai frumos.
Astăzi sunt mai curajoasă, mai încrezătoare în mine și în propriile mele forțe.
Sunt mândră de mine. Mă iubesc.
Postul de 10 zile
Într-o zi, am simțit o chemare.
Corpul meu voia să-mi comunice ceva.
Și am simțit, în inima mea, că trebuie să fac ceva pentru mine, să-mi dau timp să ascult ce simt cu adevărat.
Așa a apărut gândul să țin post doar cu apă, timp de 10 zile.
Nu pentru slăbit. Nu pentru cineva anume.
Ci pentru sufletul meu.
Pentru curățenie interioară.
Așa am luat decizia și m-am hotărât ca de miercuri, așa cum obișnuiam, să încep postul.
Când am luat această hotărâre, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le spun familiei mele.
Le-am spus soțului și fetelor că vreau să țin post cu apă timp de 10 zile.
La început, fetele mai mari au fost puțin surprinse de decizia mea, dar apoi, din contră, m-au susținut.
M-au încurajat, m-au ajutat cu gătitul și cu treburile prin casă.
Soțul meu a fost sprijinul cel mai mare. Mereu lângă mine – nu atât fizic, cât cu inima și sufletul.
Mă întreba cum mă simt, mă alinta, îmi vorbea atât de calm și de dulce, încât m-a făcut să simt că nu sunt singură.
Că am toată susținerea lui.
A fost ca un scut pentru mine în tot acest proces.
Ziua 1
M-am trezit devreme, pe la 6:30.
Dimineața mi-am făcut rutina obișnuită: câteva exerciții ușoare, câteva minute de meditație în liniște și dușul rece, care mă trezește cu adevărat.
Era un început revigorant și conștient.
Corpul meu era deja obișnuit cu postul – eu și soțul meu obișnuiam să ținem miercurea o zi fără mâncare.
Așa că prima zi a fost ușoară.
Beam apă, mă plimbam, făceam treburi ușoare prin casă. Totul a decurs foarte bine.
Dar am avut un moment care m-a atins adânc.
La masa de prânz stăteam împreună cu familia. Eu nu aveam farfurie – doar un pahar cu apă.
Mă uitam la ei cum mănâncă, cum râd, cum vorbesc.
Și, dintr-o dată, m-am simțit ca un om al străzii.
Ca cineva care nu are ce mânca.
Ei păreau oameni bogați, iar eu eram săracă.
Stăteam și îi priveam deoparte, ca un străin.
A fost un sentiment greu, dar mi-a arătat cât de des ne simțim singuri, chiar și lângă cei dragi.
M-am uitat înăuntrul meu și mi-am spus: „Nu e vorba de mâncare. E ceva mai profund.”
Nu am simțit oboseală peste zi.
Seara, pe la 21:30, m-am culcat liniștită, cu o stare de mulțumire.
Ziua 2
M-am trezit în jur de 7:00 și, chiar dacă simțeam o ușoară greutate mentală, mi-am păstrat rutina: câteva exerciții, o meditație scurtă pentru claritate și dușul rece.
Mă ajutau să revin în prezent.
A doua zi a fost mai provocatoare.
Nu pentru că simțeam foame în stomac, ci pentru că mintea cerea mâncare.
Mă gândeam la tot felul de gusturi, la tot ce aș fi putut să mănânc.
Dar am înțeles că nu trupul cerea, ci emoțiile.
Era o foame de confort, de ceva care să mă calmeze.
Așa că am stat cu acea foame.
Am băut apă, am inspirat adânc și mi-am spus:
„Eu sunt mult mai puternică. Și dorința mea e mai mare.”
Seara am adormit devreme, înainte de ora 22:00.
Ziua 3
Ziua a început la 7:30.
Chiar dacă emoțiile erau puternice, nu am renunțat la ritualul meu de dimineață.
Exercițiile au fost mai lente, meditația a fost plină de lacrimi – dar m-a ajutat să mă eliberez.
Dușul rece m-a trezit bine, chiar dacă trupul era mai fragil.
A fost o zi cu multe lacrimi.
Nu știam exact de ce plâng. Parcă ieșeau la suprafață amintiri, dureri, regrete – emoții pe care le-am ținut ani de zile adânc în mine.
Nu aveam cum să le acopăr cu mâncare. Nu aveam unde să fug.
Am stat cu ele.
A fost greu… dar simțeam că ceva se eliberează.
Soțul meu m-a văzut mai tristă și m-a strâns la pieptul lui.
Am simțit căldura și susținerea lui.
N-a spus nimic – doar a fost cu mine.
Și acel gest a însemnat enorm.
Ziua a fost grea emoțional, dar seara am reușit să adorm profund.
Ziua 4
M-am trezit devreme, pe la 6:00, cu o stare de pace interioară.
Mi-am făcut rutina cu ușurință: exerciții lente, meditație, dușul rece.
Era un timp sacru cu mine însămi.
După aceste zile grele, a venit un fel de liniște.
Nu mai simțeam foame. Nu mai aveam agitație în minte.
Mă trezeam dimineața cu o stare de calm.
Îmi plăcea să privesc cerul, să simt vântul pe piele, să ascult liniștea din casă.
Mirosurile erau mai puternice. Corpul meu era mai ușor.
Parcă și sufletul meu era mai curat.
Mă uitam în oglindă și vedeam alt chip – un chip mai blând și mai luminos.
Seara am adormit ca un copil liniștit.
Ziua 5
Dimineața m-am trezit devreme, în jur de 6:00.
Făceam aceleași mișcări simple: respirații, exerciții, apoi intram sub dușul rece, care îmi trezea toate simțurile.
Era ca un ritual de renaștere în fiecare dimineață.
Mi se părea că totul are alt gust, alt miros, alt sunet.
Parcă simțeam lumea altfel – mai simplă, mai curată.
Și sufletul meu era mai liniștit.
Nu mai aveam nevoie de nimic.
Seara m-am culcat devreme și liniștită.
Ziua 6
M-am trezit la 6:30.
Chiar dacă energia începea să scadă, am făcut câteva mișcări lente, o rugăciune în liniște și dușul rece – care deja făcea parte din noul meu ritm.
Simțeam că mă conectez la o parte adâncă din mine în fiecare dimineață.
Într-o seară, m-am așezat pe podea cu ochii închiși și am început să mă rog.
Și pur și simplu am simțit o lumină în mine.
O iubire simplă.
Ca și cum Dumnezeu îmi spunea că este aici cu mine.
Că nu sunt singură.
A fost un moment profund și emoționant.
Seara, după acea lumină din rugăciune, am adormit cu pace în suflet.
Ziua 7
Trezirea a fost tot devreme, pe la 6:00.
Am încercat să-mi păstrez ritualul, dar exercițiile le-am făcut mai scurt, mai cu grijă.
Meditația însă a fost profundă, ca o întoarcere spre sine.
Dușul rece m-a înviorat, dar simțeam că energia începe să fie tot mai puțină.
Seara am adormit devreme, ascultându-mi trupul.
Ziua 8
Începând cu această zi, am simțit că energia mea scade vizibil.
M-am trezit pe la 7:00, dar nu mai aveam putere pentru mișcare sau pentru dușul rece.
Am ales doar să stau în liniște câteva minute, să respir, să fiu.
Mă simțeam tot mai slabă în corp, dar mai vie în suflet.
Am înțeles că nu am nevoie de mult ca să fiu fericită.
Că pot trăi frumos și cu mai puțin.
Mă simțeam ușoară și liberă – nu doar în trup, ci și în suflet.
Parcă nu mai eram eu cea de dinainte.
Mă simțeam mai curajoasă, mai liniștită.
Nu aveam dureri, nu aveam greutate în corp. Mintea era clară.
Mergeam prin casă mai încet.
Mă uitam la fetele mele cu mai multă iubire.
Observam fiecare detaliu.
Mă bucuram de tot ce era simplu: de o floare, de soarele care strălucea și ne lumina ziua, de orice detaliu – oricât de mic ar fi fost.
Odihna a devenit esențială.
Ziua 9
M-am trezit pe la ora 7:30, încet, cu o blândețe nouă.
Nu m-am grăbit, nu am făcut exerciții, nu am intrat sub dușul rece.
Doar am stat cu ochii închiși câteva minute și m-am rugat în gând.
A fost o trezire ca o mângâiere.
Mă simțeam slabă în trup, dar puternică în suflet.
Ziua a fost emoțională, dar nu apăsătoare.
M-am odihnit mai mult, am mers încet, am vorbit încet.
În ziua a noua, emoțiile au revenit – dar de data asta nu m-au mai speriat.
Le-am simțit. Le-am lăsat să fie.
Nu le-am mai ascuns și nu m-am mai luptat cu ele.
Am plâns puțin, dar a fost un plâns de ușurare și de fericire profundă.
Un plâns de curățare.
Am simțit o ușurare adâncă – ca și cum ceva greu s-ar fi desprins din sufletul meu.
Am înțeles cât de frumoasă este viața.
Mă simțeam fericită. Și, cel mai important, iubită.
Tot în acea zi am conștientizat ceva simplu, dar puternic:
Cât de mult timp din viața noastră petrecem mâncând.
Și cum, de fapt, mâncarea ne adună ca familie.
Ne aduce împreună, la masă, în jurul unei bucurii comune.
A fost un gând care m-a făcut să privesc mesele noastre altfel – nu doar ca pe un obicei, ci ca pe un moment de iubire împărtășită.
Și, în toată această liniște, m-am simțit atât de bine cu mine însămi…
Seara am adormit pe la ora 22:00, cu un sentiment de curățenie adâncă.
Somnul a fost dulce, ușor și plin de liniște.
Ziua 10
Ultima zi a început tot blând, fără alarmă, în jur de ora 7:00.
Am rămas în pat câteva minute, cu mâna pe inimă.
Nu am mai făcut niciun fel de mișcare – doar am respirat și m-am conectat cu ceea ce simțeam.
Era o liniște adâncă.
O recunoștință care nu avea nevoie de cuvinte.
Am petrecut ziua în tihnă, fără grabă, fără agitație.
M-am așezat de mai multe ori pe canapea sau pe podea, doar ca să simt liniștea.
M-am simțit recunoscătoare –
Pentru corpul meu.
Pentru sufletul meu.
Pentru această călătorie.
Am stat în tăcere. M-am rugat.
Și am mulțumit lui Dumnezeu.
Și Trupului meu. Inimii mele.
Apoi am stat toți la masă.
Ei mâncau, iar eu îi priveam cu iubire.
Le-am mulțumit pentru tot sprijinul, pentru că m-au încurajat, pentru că au fost acolo pentru mine.
Și atunci s-a întâmplat ceva care m-a emoționat profund:
toată familia mea minunată m-a aplaudat – cu zâmbete largi, cu ochi calzi.
M-am simțit foarte mândră de mine.
Și foarte fericită cu familia mea.
A fost un moment simplu, dar unul pe care îl voi păstra în inimă toată viața.
Atunci am conștientizat că:
Cea mai mare foame nu e în stomac, ci în suflet.
Avem nevoie de mai multă liniște, nu de mai multă mâncare.
Iar familia și dragostea lor sunt cel mai mare sprijin.
Putem trăi frumos și cu mai puțin. Și, mai ales, cu mai multă prezență.
Somnul din acea noapte a fost poate cel mai profund din toate cele 10 zile –
Un somn de încheiere, de vindecare, de început nou.
ARTICOLE RELEVANTE
Calatoria catre sinele meu adevarat (Ion Capit mentor)
Cele mai impactante transformari de la Weekendul Transfromational
Transformarea mea de la Retreat (Viorica Beschieru mentor)
Schimbarea noastra ca cuplu de la Retreat (Violeta Nastas mentor)
